Iohannis va lăsa România cu organele prăbușite. Totul e mai jos decât în momentul în care el a ajuns la putere. Dar un lucru e cu adevărat memorabil: Justiția a încetat, s-a sfârșit, e ceva de care ne-am vindecat. Justiția e ceva ce fac unii undeva – societatea nu mai e conectată sub nici o formă la acea dimensiune atât de importantă ani și ani de zile pentru cetățeni. Mulți Horodniceni și multe Savone și mulți Licu au primit practic în arendă Justiția română. Probabil din mâna Serviciilor – cea care doar se mai uită la ei în cameră din când în când, să vadă ce mai fac ăia mici cu Oarba.
Văzându-l pe Horodniceanu, eu nu am fost uimit de mitocănia personajului, de șefismul morbid, de pilăreala ordinară, ci de josnicia sa, de cât de agramat și mărunt și ieftin este individul. Nimic, dar nimic din prestanța Dreptului nu s-a lipit de cea mai măruntă namilă pe care am văzut-o vreodată. Pur și simplu, o șaormă vie conducea o mașină scumpă și simțea nevoia să explodeze – un fel propriu de a voma, de a execra, de a ejacula, nu poți să știi la specia asta.
Dar el e zero, e nimic, e amprenta altora la locul faptei. Mă uitam la Predoiu… A zis că Horodniceanu s-a lăsat provocat, dar și-a cerut scuze. Bode a tăcut, în loc să felicite polițiștii. Știu, glumesc. Cât despre Ciucă sau Ciolacu, probabil încă așteaptă ce trebuie să spună. Iar la capătul celălalt al acestui întuneric numit statul român, președintele însuși, aterizând de la încoronarea țăranului de la Viscri, odihnindu-se la Sibiu. Va ieși curând, ne va spune că România e foarte bine guvernată, că el e foarte mulțumit, apoi se va retrage din nou în prepuțul confortabil al Cotroceniului.
Iar noi dincoace de gard, cu Horodniceni, cu plagiatori, cu miniștri ca niște boli, cu partide ca niște epidemii.