Am citit zilele astea o extraordinară carte-document. Se numește Scrisori de pe front și adună în facsimil și în literă de tipar scrisori de pe fronturile primului război mondial. E un volum impunător, dar mai ales respectabil și emoționant.
Poate că această carte mă atinge și fiindcă unul dintre străbunicii mei a murit pe front. Scrisorile lui de pe front s-au pierdut. Dar bunica mea dinspre mamă nu uita să-mi spună din cînd în cînd că străbunicul a fost erou de război. Străbunicul meu nu știa carte. Scrisorile i le scriau camarazii. De pe urma lui s-a ales cu cîteva pogoane pămînt văduva sa care a murit de aprindere la plămîni, încercînd să-l are de una singură.
Scrisorile de pe front din cartea asta sînt în cea mai mare parte mesaje de supraviețuire. Sau, mai exact, de speranță. Toți expeditorii cred că vor scăpa cu viață, chiar și cei care își dau seama că nu preau au șanse de supraviețuire dacă ies din tranșee. Iar scrisorile răniților din spitale sînt de un optimism fără margini. Optimismul celor care au dat față cu moartea și au scăpat. Unii dintre soldații care au ajuns în perioada de recuperare scriu acasă ca să li se trimită pachete cu alimente sau ceva bani, dar mai ales îi roagă pe ai lor să scrie mai des.
Aceste scrisori sînt cel mai adesea adresate părinților sau fraților – din cauza vîrstei pe care o aveau cei mai mulți dintre combatanți, care n-apucaseră să se căsătorească. Cei însurați le scriau nevestelor, pe care le rugau să le spună și părinților că erau bine.
Soldații și ofițerii de pe front nu-și imaginau că nevestele sau logodnicele lor promise ar fi putut să se culce cu ocupanții, ceea ce însă s-a întîmplat, încît la noi, cel puțin, s-au născut, în absența soților, copii despre care s-a spus că ar fi avut tați germani, din rîndurile ocupanților. După război, n-au avut de suferit nici femeile de moravuri ușoare care se afișau cu ocupanții, nici damele căsătorite care făcuseră copii cu ofițerii care fuseseră cazați la ele în casă. Atunci însă a crescut brusc numărul copiilor abandonați, cel al divorțurilor și anunțurile în presă despre tentative eșuate de sinucidere ale unor doamne.
Unele dintre scrisorile adresate celor de pe front vin din partea rudelor și prietenilor care aflaseră că adresanții ar fi murit. Mi-a atras atenția una, scrisă cu umor negru, al cărei autor își felicită prietenul că n-a ajuns la cinematograful de sub pămînt.
Cartea mai cuprinde și jurnale și însemnări de pe front. Unele detaliate și întinse pe multe pagini. Aici sînt justificate și cruzimi de tot felul săvîrșite la ordinul ofițerilor sau din propria inițiativă a autorilor jurnalelor. Unul dintre ei notează că cel mai greu i-a fost să se deprindă cu ideea că trebuia să omoare oameni, dar că a făcut-o de dragul patriei.
Pline de orori sînt mai ales scrisorile și memoriile adresate oficialităților de către prizonierii români din lagărele nemțești și bulgărești care, după război, au dezvăluit prin cîte trecuseră ei și camarazii lor. De la umilințe de tot felul și bătăi sălbatice, pînă la moartea prin înfometare sau din cauza bolilor netratate.
Văzut cu ochii oamenilor obișnuiți, primul război mondial n-a avut aproape nimic eroic, cel puțin așa reiese din acest volum, ci a însemnat nesiguranță, suferință și o tot mai grea frică de moarte, despre care cărțile de istorie și memoriile lustruite ale generalilor nu pomenesc nimic.
Mirela Florian, Scrisori de pe front, Editura Martor, 2017.