Am citit zilele astea o extraordinară carte-document. Se numește Scrisori de pe front și adună în facsimil și în literă de tipar scrisori de pe fronturile primului război mondial. E un volum impunător, dar mai ales respectabil și emoționant.
Poate că această carte mă atinge și fiindcă unul dintre străbunicii mei a murit pe front. Scrisorile lui de pe front s-au pierdut. Dar bunica mea dinspre mamă nu uita să-mi spună din cînd în cînd că străbunicul a fost erou de război. Străbunicul meu nu știa carte. Scrisorile i le scriau camarazii. De pe urma lui s-a ales cu cîteva pogoane pămînt văduva sa care a murit de aprindere la plămîni, încercînd să-l are de una singură.
Scrisorile de pe front din cartea asta sînt în cea mai mare parte mesaje de supraviețuire. Sau, mai exact, de speranță. Toți expeditorii cred că vor scăpa cu viață, chiar și cei care își dau seama că nu preau au șanse de supraviețuire dacă ies din tranșee. Iar scrisorile răniților din spitale sînt de un optimism fără margini. Optimismul celor care au dat față cu moartea și au scăpat. Unii dintre soldații care au ajuns în perioada de recuperare scriu acasă ca să li se trimită pachete cu alimente sau ceva bani, dar mai ales îi roagă pe ai lor să scrie mai des.
Aceste scrisori sînt cel mai adesea adresate părinților sau fraților – din cauza vîrstei pe care o aveau cei mai mulți dintre combatanți, care n-apucaseră să se căsătorească. Cei însurați le scriau nevestelor, pe care le rugau să le spună și părinților că erau bine.
Soldații și ofițerii de pe front nu-și imaginau că nevestele sau logodnicele lor promise ar fi putut să se culce cu ocupanții, ceea ce însă s-a întîmplat, încît la noi, cel puțin, s-au născut, în absența soților, copii despre care s-a spus că ar fi avut tați germani, din rîndurile ocupanților. După război, n-au avut de suferit nici femeile de moravuri ușoare care se afișau cu ocupanții, nici damele căsătorite care făcuseră copii cu ofițerii care fuseseră cazați la ele în casă. Atunci însă a crescut brusc numărul copiilor abandonați, cel al divorțurilor și anunțurile în presă despre tentative eșuate de sinucidere ale unor doamne.
Unele dintre scrisorile adresate celor de pe front vin din partea rudelor și prietenilor care aflaseră că adresanții ar fi murit. Mi-a atras atenția una, scrisă cu umor negru, al cărei autor își felicită prietenul că n-a ajuns la cinematograful de sub pămînt.
Cartea mai cuprinde și jurnale și însemnări de pe front. Unele detaliate și întinse pe multe pagini. Aici sînt justificate și cruzimi de tot felul săvîrșite la ordinul ofițerilor sau din propria inițiativă a autorilor jurnalelor. Unul dintre ei notează că cel mai greu i-a fost să se deprindă cu ideea că trebuia să omoare oameni, dar că a făcut-o de dragul patriei.
Pline de orori sînt mai ales scrisorile și memoriile adresate oficialităților de către prizonierii români din lagărele nemțești și bulgărești care, după război, au dezvăluit prin cîte trecuseră ei și camarazii lor. De la umilințe de tot felul și bătăi sălbatice, pînă la moartea prin înfometare sau din cauza bolilor netratate.
Văzut cu ochii oamenilor obișnuiți, primul război mondial n-a avut aproape nimic eroic, cel puțin așa reiese din acest volum, ci a însemnat nesiguranță, suferință și o tot mai grea frică de moarte, despre care cărțile de istorie și memoriile lustruite ale generalilor nu pomenesc nimic.
Mirela Florian, Scrisori de pe front, Editura Martor, 2017.
Cred ca o asemenea ” carte document” este foarte pretioasa si ar trebui citita de cei din tanara generatie. Am mai spus-o o dar, in acest context, ma repet, fac parte din a treia generatie de sacrificiu a acestui neam (vorbind de perioada moderna). L- am cunoscut si am crescut cu povestirile/ amintirile bunicului matern, veteran al primului razboi mondial ( trecut in cealalta lume in 1977, la varsta de 82 de ani). De ce consider ca asemenea carti document, istorisiri de suflet, care nu au fost si nu sunt prezentate publicului cititor trebuie publicate prin grija statului? Tocmai pentru ca prezinta sacrificiul pe care l- au facut inaintasii, pana la cel suprem, pentru a ne naste noi, pentru a putea sa le cinstim memoria, sa le dovedim ca sacrificiul lor nu a fost in van. Va relatez un episod care ar trebui cuprins intr- o editie revizuita de catre dna Mirela Florian: bunicul a fost dat disparut in 1918 o data cu alungarea armatei deacum bolsevice din Moldova, hoardele barbare luand si mii de prizonieri din armata romana. Calvarul in prizonierat a durat 3 ani, timp in care strabunica ii facea periodic pomeni de sufletul lui, si negresit de ziua numelui, Sfantul Andrei. Ca Dzeu e mare este dovada ca , povestea bunicul din prizonierat, avea unele zile in care chiar nu avea nevoie de putina hrana pe care o primea si o impartea camarazilor care erau mai in suferinta. Punand cap la cap cele povestite de bunicul cu cele spuse de strabunica uimire, acele zile coincideau cu cele in care strabunica ii facea pomenile crestinesti. Oare, cei ce romani mandri se afiseaza, au dat tara pe mana unui liber cugetator, au remuscari pentru raul imens facut acestei natii? Marian
Domnule Marian,
Imi permit sa fac doua comentarii a propos de postarea dumneavoastra:
1. Mi-a facut o nesperata si imensa placere faptul ca am descoperit ca printre cei ce isi exprima ideile pe net mai exista si persoane care dovedesc faptul ca nu au trecut degeaba prin scoala, cel putin prin prisma calitatii exprimarii in limba romana. Citindu-va comentariul, mi-a renascut speranta ca gramatica romana inca n-a murit si, poate, odata si-odata, va renaste …
2. V-ati gandit vreodata, avand in vedere inclusiv ceea ce am spus la punctul 1, sa puneti pe hartie (sau chiar pe net) ceva din amintirile dumneavoastra ? Cred ca am putea fi surprinsi cat de multe persoane ca dumneavoastra se vor decide sa-si impartaseasca amintirile, urmandu-va exemplul.
Si indraznesc sa merg chiar mai departe, poate cineva se va decide sa creeze un site care sa gazduiasca astfel de mici „articole” memorialistice, constituind o posibila „banca de date” de istorie populara.