Victorieeeee! Am învins (la zero) periculosul Liechtenstein. Azi nu-i nouă (nr. 9), azi nu-i zece (nr. 10), uite-așa fotbalul trece… Azi, luni, înaintea meciului („crucial“, desigur) cu Macedonia de Nord, ne-am amintit să parafrazăm acest superhit de cazarmă, dintr-o Epocă de Aur, cînd te luau cu arcanul la oaste, pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu: „Azi e nouă, mîine zece, / Uite-așa armata trece!“. Eheei, ce vremuri, moșilor!… Vitejiștii de la Steaua – clubul Armatei, „clubul-fanion al fotbalului românesc“ – erau ofițeri superiori în Cupa Campionilor. „Epoca de Aur“ îi antrena pe niște mari jucători, pe cei care, ulterior, își vor consacra reputația sub o denumire-umbrelă, „generația de aur“. Chiar și după ce s-au retras tipii ăștia unici (au și crescut într-un context unic…), tot nu se punea problema că tre’ să tratăm cu maximă atenție un meci cu d’alde Liechtenstein. Cu astfel de echipe liliputane, singura problemă era dimensiunea scorului victorios. Pînă prin 1991, ai noștri aveau emoții îndreptățite în meciurile cu URSS-ul sau cu Iugoslavia. Nu cu Armenia sau cu Macedonia, ca acum. Islanda ne era doar o insulă amatoare, de pescari profesioniști. Între timp, iată, statutul Naționalei noastre s-a schimbat sensibil, parc-ar fi un mister național, toată lumea caută explicații sau, după caz, justificări. Germania, firește, rămîne Germania. Băi, totuși, în numele strămoșilor, e păcat să ne tot ascundem în spatele consacratei formule de lemn forjat „Nu mai există echipe mici“. La tragerea la sorți pentru Mondiale, Dumnezeu și sfînta UEFA ne-au hărăzit o grupă cu adversari abordabili. Dacă nici cu ăștia… E jenant să mai invocăm pretexte.
Am tot repetat că nu sîntem nostalgici. Chiar ne enervează discursul public obsesiv, despre ce am fost și ce-am ajuns, în ce hal, vai de curu’ nostru… Nu folosește la nimic. Epoca de Aur – ducă-se, fuse și se duse! În schimb, doar așa, strict pe fotbal, nu poți decît pentru ca să constați: azi, la echipa națională, ne lipsesc un veritabil număru’ 9 și un veritabil număru’ 10. Adică, prin forța împrejurărilor, am ajuns să jucăm fără goleador și coordonator. În față, ca atacant de gura porții (nr. 9), am rămas doar cu promițătorul tînăr Markovic, pe tinerelul ăsta se mai bazează, azi, ofensiva Naționalei. „Tunarul din Bănie“, marele Ion Oblemenco (azi, nume de stadion), n-a fost niciodată convocat la lot. De asemenea, ca tip care leagă jocul echipei (nr. 10), sîntem departe de vremurile legendarilor Dobrin, Balaci sau Hagi. Adi Mutu a fost cam ultimul de teapa asta. Asta e: atît a reușit să producă fotbalul românesc în mileniul actual.
Ne-a venit, însă, o idee tactico-strategică de mare profunzime. Altă vorbă de furnir; putem trasforma criza într-o oportunitate! La o adică, ne putem dispensa de un veritabil număru’ 9. Jucăm fără un vîrf autentic, la fel ca marea Barcelona și marea Spanie, acum un deceniu. Cu atît mai puțin nu ne putem agăța de inspirația unui singur om, de acel Lider Maximo, de liderul autoritar, ăla care trage toată echipa după el. Ați văzut la Campionatul European – fără un regista, fără un salvatore della Patria, Italia a cîștigat trofeul. Pe bune, nu ne încredem în soluțiile autoritariste. Să ne bazăm pe forța grupului, a echipei! După ce s-au perindat peste 60 de jucători la Națională, doar în mandatul actualului selecționer, zău, ar cam fi cazul. Abia așteptăm, tare curioși, să-i vedem și pe ai noștri că joacă la fel ca verii de geantă latină, din Spania sau Italia. Ei, ce zici, Mirele? Am venit, iată, cu propuneri constructive. Hai România!