Cu noaptea-n cap, pe computer, pe ecranul televizorului, pe telefon şi pe cer, prin fumul focurilor aprinse de moldoveni pe blocuri, eram anunţat că asupra noastră se reped coduri galbene şi portocalii. Dar am neglijat aceste avertismente, fiind mai preocupat să urmăresc intensa corespondenţă cu departamentul financiar şi să-mi verific, pe Internet, contul. Când am văzut că nici după o lună, nici după promisiuni acerbe, nici după jurăminte de mamă, tată şi mogul, contul nu se umple, era prea târziu. Eram deja sinistrat oficial, drumurile spre Tulcea fiind eminamente închise.
Nu mă plâng prea tare. Redacţia noastră, deşi are dimensiunea a două tir-uri, e mai bine încălzită. Până la ora 24, însă, căci după aia se întâmplă ceva şi se face frig. Cred că e de jos, de la cafenea. Cum pleacă ultimul client, cum dispare şi gigacaloria. Faţă de tiriştii adevăraţi, mai am câteva avantaje: nu sunt turc sau bulgar, deci mă descurc dacă e să-mi bată premierul la geam; am saltea şi sac de dormit pe care le pot pune în oricare dintre cele şase camere, pentru a învinge monotonia (în două dintre camere sunt televizoare, în toate sunt computere şi prize, Internetul merge bine atunci când dispare căldura şi te poţi loga la reţeaua celor de jos…). Avem şi frigider în redacţie, avem cuptor cu microunde, aparat de cafea, apă, zeci de sticle de Fanta, Coca-Cola, apă minerală. E ca în rai.
Prima zi întreagă de sinistrat merge bine. Nu sunt deranjat de colegi decât câteva ore şi, oricum, nu sunt mulţi, ci doar o mână de workaholici. Mă uit la televizor şi-mi dau seama că am nevoie de ţigări, pâine, conserve. Aş fi nesimţit să sun la 112, aşa că înfrunt viscolul şi mă duc până la colţ. Fiind doar prima zi, au de toate. Dacă au de toate, nu cumpăr decât minimul necesar, cu speranţa că regii contractelor de întreţinere multianuală vor deschide drumurile spre cele patru zări de cu dimineaţă.
A doua zi de sinistrat începe sub bune auspicii. Microbuzele spre Tulcea nu circulă, pentru că toate drumurile sunt închise. Dar avem şi trenuri în România. Ar face 6-7 ore spre Tulcea, dar măcar ajung. Bine, dacă trec de Lehliu, unde a deraiat unul de a blocat linia. Deci mai stăm o noapte. Magazinul din colţ nu mă mai poate ajuta cu minimul necesar, pentru că are rafturile goale. Mă aventurez mai departe. Acolo nici măcar n-au avut ce-mi doresc eu. Încă 300 de metri. Alt magazin. Mai au o pâine şi un pachet de ţigări. Suficient. A doua zi de sinistrare se termină glorios. A treia zi începe devreme, fără ţigări. Fără colegi, fără ca promisiune de a avea bani în cont să se fi îndeplinit. Drumurile tot închise sunt. L-aş suna pe Boc, dar mi-e că n-am avea ce ne spune. Eu n-am făcut armata şi nu ştiu glume cu specific. A patra zi. Apar primele ţigări, în buzunarele unui coleg. Şi sandviciuri. Viaţa de sinistrat nu e chiar naşpa, deşi n-am apărut la televizor. S-au deschis drumurile, dar asta nu mă mai încălzeşte, căci în a cincea zi trebuie să fiu iar în Bucureşti. Luni dimineaţă am vândut un telefon. Dar, oricum, mama tuturor promisiunilor ne spusese că vin şi banii. Bine că nu m-am bazat pe asta. E luni seară şi banii n-au venit. Sunt, cu siguranţă, înzăpeziţi prin vreun cont. Plec marţi dimineaţă, cu primul microbuz. Deşi Madi îmi spune că a început să ningă. Mi se fâlfâie. Mai bine mă prinde viscolul în câmp. Măcar vine premierul şi ne aduce ceva de mâncare şi, cu această ocazie, pot şi să-l iau la ture. Că doar nu m-oi apuca să înjur patronatul. Nu m-am înzăpezit pentru bani, privilegii sau alte mărunţişuri, ’tu-vă-n gură de incompetenţi!