E fascinant cum tema dezbaterii între prezidențiabili s-a restrâns la „cine vrea dezbatere e cu Veorica-PSD, iar cine nu vrea e împotriva comuniștilor”.
Atât de simplu.
Probabil că se poate face foarte ușor un ghid cu acest românism: în câți pași transformi o temă de discuție într-o luptă împotriva comuniștilor.
Klaus Iohannis a dezbătut cu Victor Ponta și știm ce a ieșit. Și i-a dat un interviu lui Claudiu Pândaru în aceeași campanie și a ieșit „ghinionul”.
Acolo au început și acolo s-au încheiat dezbaterile și interviurile lui Iohannis. Atunci și doar atunci s-a mai putut discuta în contradictoriu cu Iohannis.
Nu interesează pe nimeni programul unui Iohannis sau al unei Viorici dintr-un motiv foarte simplu: sunt vorbe de la un capăt la altul, un amestec banal de promisiuni, limbaj de lemn și rumeguș al tranziției.
Jignitor din partea lui Iohannis a fost nu neapărat refuzul dezbaterii cu Dăncilă, în sensul în care Dăncilă l-ar fi chestionat. Jignitoare a fost atitudinea față de jurnaliști în tot acest timp: stați voi liniștiți, cu o întrebare sau două în cioc, ați lăsat întrebarea, ați plecat, altul la rând.
Nu poți să discuți despre nimic în felul acesta. E doar o înșiruire de vorbe ale președintelui care de cele mai multe ori nu au nici o legătură cu întrebările.
Aroganța președintelui se regăsește totuși turată la maximum în altă parte: în atitudinea de om picat din cer, mântuitor al poporului împotriva PSD. Atâta ură, atâta dispreț, atâta sinceritate în aceste porniri rar s-au mai văzut. Da, sinceritate, să ne gândim la curvele ajunse, la bătrânețe, să frece podelele bisericilor în rugăciuni. Sau cum să interpretezi ura asta venită din partea unuia care în 2009 se întâlnea cu Geoană, cu Tăriceanu și cu Varanul, acceptând să fie propunerea lor de premier?