Prima chestie care recomandă filmul ca fiind simpatic este afișul. Într-o epocă dominată de social media și de spam nesimțit pe orice cotlon al Internetului, afișul de film și-a pierdut orice urmă de încercare artistică. Originalitatea e riscantă, iar publicul oricum vine în sală să molfăie popcorn, nu s-o ardă artistic, deci n-are sens. E destul să umplem dreptunghiul cu mutrele actorilor principali, așa cum l-am mai umplut de zeci de ori doar anul ăsta.
Deci, cînd dai peste un afiș roșu precum felinarele din Amsterdam, pe care se lăfăie un elan ce iubește focos un rinocer în poziția Animal Planet, începutul e promițător. Nu foarte subtil, e adevărat, dar mai elegant decît „Am turnat găleți de hedonism în fiecare cadru!”, scris cu font de 74, sau „Munți de țîțe!”, scris și mai mare.
În orice caz, premisa e promițătoare: Frank – un terchea-berchea plictisit de viața stabilă oferită de trinomul slujbă-nevastă-copil – descoperă că fratele mai mic Jo are un bar. Și că ar vrea să-l extindă. Bun, să luăm toate economiile familiei, să băgăm tot în proiect și să înceapă dezmățul.
Filmul nu așteaptă prea mult pînă să tragă prima linie de cocaină. Și nu se jenează să bea moldovenește, pentru că sexul pe trezie nu are nici un haz.
Pentru Frank, urmarea este un delir, în care cele trei grupe principale de alimente amintite mai sus dansează french can-can și, din cînd în cînd, fac loc muzicii și luminilor, numai bune să prevestească un final dramatic.
Pentru Jo, asocierea aduce un conflict mocnit. Fratele mai mic și mai cumpătat nu gustă în mod deosebit nici baia de hedonism, nici excesele de violență, ca să nu mai vorbim de nervii mîncați de partenerul pe care nu poți pune bază, mai ales de cînd e prăjit cu acid.
Spectatorii mai pretențioși s-ar fi așteptat probabil la un studiu al conceptului de frate contrapus ideii de brînză, cu toate stadiile intermediare. Din păcate, Felix Van Groeningen nu pare interesat de vivisecție artistică. Deși filmul abundă în povești care puteau fi exploatate, de la inspectorul mituit înainte de deschidere și pînă la procesul deschis de bețivul bătut și umilit în ultimul hal de Frank, regizorul nu știe sau nu vrea să urmărească filonul pînă la capăt. După ce șocul inițial se disipează în cadre fără nici o legătură, scena rămîne abandonată.
Și finalul suferă de aceeași obsesie a jumătății de măsură, dacă nu se poate rezolva totul la sfert. Deși abuzul pare să urce ușor-ușor spre final, înspre cota de explozie, locul unui “Bum!” asurzitor este luat de un “Fîsssssss!”. Deznodămînt acceptabil în viața reală, unde oamenii știu că nu devin vedete de film tocmai pentru că au vieți predictibile și plictisitoare. În Belgica, însă, soluția anticlimactică transformă efortul artistic într-o furtună demnă de un pahar murdar, uitat nespălat prea multă vreme pe tejgheaua barului.
În final, deși simpatic per total, filmul pare să-și piardă aura de poveste și preferă să dea mai mult impresia de docudramă. Probabil că, întrebat despre lipsurile creației sale, Felix Van Groeningen a recunoscut deja că știa povestea fraților și a barului lor din tinerețe și că pur și simplu voia s-o spună pe ecran.
Nu e rău. De fapt, ăsta e cel mai frustrant lucru. Belgica putea fi mult mai mult de atît.
Belgica. R.: Felix Van Groeningen. Cu: Stef Aerts, Tom Vermeir.