Vine în vacanță în România o fostă colegă de școală, plecată în afară de mult. Și-mi scrie că vrea să ne vedem, noi nemaivorbind de aproape douăzeci de ani. Practic, nu schimbaserăm o vorbă de la ultima zi de școală. Îți dai seama ce prietenie aveam, de fapt. Nu mai știam nimic de ea. De pe Facebook ce mai vedeam – că era căsătorită, că locuia în Norvegia. Că trăia bine. Din astea, în fine. Îmi scrie: „Ce faci, cumetre, ne vedem și noi când vin în Românica? Văd că primăvara e mai cu frână pe la voi”.
Ca o primă abordare, îmi pare că a derapat puțin fata. A intrat în păpușoi, lexical vorbind. Mă flatează nițel că-mi scrie, de ce să mint, dar în același timp – ca să folosesc materialul clientului –, cumetrenia ei îmi pune frână întru revedere.
Tot ea, la vreo două zile, îmi scrie iar: „Hai, vere, băgăm și noi o bilă, o berulă, ceva? Am ajuns pe plai mioritic și e plictis maxim pe la voi”.
Văd că nu se dezminte. Coolăreală, destindere și mult, mult lax se revarsă pe ogoare. În plus, mi se trasează și ceva responsabilități de entertainer. Convins totuși că n-am energie să țin pasul în cheia fetei o seară-ntreagă la vreo „bilă” și o „berulă”, mă decid irevocabil să nu dau curs.
Mă bag să scriu o scuză – câinele, caietul, tema –, dar pe la jumatea mesajului, așa, începe să mă lovească un sentiment de vinovăție. Cum că sunt un mârlan și-un cârcotaș, și că mă leg de amănunte semantice ca să-mi motivez lehamitea de interacțiune cu specia. Vinovăția mă-nmoaie și bat în retragere. Încep să-i găsesc fetei tot felul de circumstanțe, cum că nu poți judeca un om după copertă, gen. Ca urmare, mă sucesc și zic că poate, cine știe, m-am grăbit cu remarcile. S-o duc totuși la o berulă? Cât mai pendulez eu, hop că văd încă un mesaj de la ea: „Băi, pisi, ne vedem la un vin fiert sau te doare la bibilică?”.
M-am decis. Hai, Moët!