NULOCRAȚIA

Stă rumânu’ tâmp și se minunează: „Doamnee, e 2024, vin alegerile și cine să să votez? Că n-am pe cine. Cum am ajuns aici?!”. Păi așa, haida-haida, încetișor.

Țările și popoarele se nasc, cresc, trăiesc, decad dacă nu au grijă de ele și, în lipsa unui dram de noroc, mor.

Sau se sinucid. Cu rânjetul pe buze.

Actul de naștere al României moderne poate fi considerat anul 1859. Copilăria, până la 1877, vârsta adultă începând cu 1918 și… Și.

Prima generație de conducători comuniști a fost din rândul ilegaliștilor. Asta presupunea minime condiții intelectuale și abilități sociale. Altfel, te prindea Siguranța până să ajungi să clipești. Începutul problemelor actuale ale României a fost momentul în care s-a predat puterea către cea de a doua generație de lideri comuniști. Criteriile de selecție ar putea fi descrise de sintagma „securism de cumetrie și tovărășie de budoar”. Asta presupunea, în primul rând, să se garanteze pentru tine din rândurile serviciilor secrete comuniste și a ocultei care conducea Partidul. Și, esențial, să aparții unei familii, unui „clan” sau unei grupări foarte apropiate factorilor de decizie. Nici o problemă, veți spune. În ultimă instanță, nimic altceva decât un sistem de tip mafiot balcanic. La o primă vedere, așa pare.

Atâta doar că, esențial era ca cei aleși să preia ștafeta să fie, valoric vorbind, sub cei care-i numeau. Atât din punct de vedere intelectual și al capacităților profesionale, cât mai ales al inteligenței. Pentru a nu le face probleme pe perioada coabitării, a nu le periclita scaunul și pentru a nu avea inițiative în schimbarea sistemului.

Momentul schimbării de la sfârșitul anului 1989 a prins în exercițiu o generație mult sub performanțele celor dinaintea lor. Drama a fost că, în pofida celor care și-au dat viața pentru libertate, sistemul a continuat să funcționeze exact ca înainte. Cu mici schimbări cosmetice. Cei care au sperat că odată cu revoluția va veni vremea profesioniștilor și a competenței în toate domeniile, s-au trezit mușcând țărâna. Securismul de cumetrie și polticianismul de budoar au continuat să conducă totul. Implacabil. Iar cei care au fost selectați să preia ștafeta au fost, profesional, sub predecesorii lor, cei care i-au pus în funcții.

Acum se petrece o nouă predare de ștafetă unei noi generații. Cei care realizează ce se întâmplă și sunt în afara sistemului securismului de cumetrie nu au dreptul nici măcar la sughiț, nicidecum la cuvânt. Darămite la decizie! Securismul de cumetrie a devenit la fel de puternic în România precum sharia în țările islamice. Competența și profesionalismul au rămas lucruri de care se râde și se fuge. Nu credeți? Luați de citiți cv-urile celor care ne conduc. Încercați să îi puneți, în mintea voastră, alături de alți conducători ai României de odinioară.

Dar ăsta este doar vârful aisbergului. Amintiți-vă ce înseamnă facultățile particulare și, mai nou, și majoritatea celor de stat în România, faptul că plagiatul a ajuns o banalitate în lumea academică, că doctoratele sunt ceva de care să râzi… și așa mai departe. Foarte departe!

Necazul e că o schimbare în bine este, practic, imposibilă. Nu are cine să o facă. Nulitatea a devenit condiție esențială pentru accederea la vârfurile de unde se hotărăște totul.

Întorcându-ne la ciclul de viață al unei țări, Franța și Marea Britanie au mai bine de un mileniu de existență. Ungaria, și ea tot pe-acolo. Germania modernă este mult mai tânără. Și Statele Unite au o vârstă de doar două secole și ceva. Toate sunt vii, puternice. își promovează valorile și fac tot ce pot să se țină departe de degenerare. Să meargă mai departe.

România este o țară în plin amurg, intrată deja într-o stare de demență senilă precoce, condusă de nulități care vor lăsa în urma lor nonvalori mai sinistre decât ei.

La începuturile României moderne, a fost meritocrația. Conducerea țării de către cei merituoși, care au lăsat Europa pe gânduri, punând-o peste noapte în fața unui un stat nou, viu și funcțional.

Apoi, puterea a fost pasată mediocrilor. A fost vremea mediocrației, când normalitatea încă mai zvâcnea.

Acum, trăim într-o zonă crepusculară, sub dictatura nulităților.

Nulocrația.