Îmi povestea un coleg de redacție, acum vreo douăzeci de ani, o întîmplare din Hîrșova lui natală. Cică ieșea cu prietenii pe malul gîrlei și, de-acolo, de pe mal, săreau cu toții în apă. Componența etnică și socială nu prea avea valoare în ochii lor, de aia se aruncau în Dunăre bogați cu săraci, țigani cu români. Ei bine, un țigan avea să fie eroul. Băiatul era cunoscut în urbe după felul în care îl bătea tac’su. Zilnic, cu metodă, încît se pare că nici nu-i mai păsa. Numai că, într-o zi, a sărit în apă și n-a mai ieșit. Toți copiii au început să chirăie. Atît de tare, că a auzit și părintele lui. Ăla, țigan rufos, a venit în fugă și s-a aruncat cu capul înainte. A ieșit o dată, de două ori, iar a treia oară a ieșit și cu băiatul leșinat. L-a tîrît pe mal și l-a reanimat cum s-a priceput, în timp ce urla de durere: „Să nu mori, puiule, Doamne, mînca-ț-aș pulica ta, salvează-mi băiatul“ și cîte și mai cîte. Și uite că dă bunuțul Dumnezeu și copilul își revine. Cum îl vede viu, părintele își vine în fire și îl și ia la poceală.
A doua poveste e a mea. Am avut o dirigintă care ne bătea la palmă. Din clasa a doua pînă-ntr-a opta. Măiculiță, avea o riglă care ne umplea de teroare. N-am scăpat nici eu, elevul favorit. Cînd era cu pedeapsă, nu încăpeau favoritisme. Dar ce să vezi? Nici unul dintre foștii mei colegi de generală nu s-a plîns vreodată, la maturitate, de comportamentul ei educativ. Dimpotrivă. Hăt, tîrziu, patruzeci de ani mai tîrziu, ne-am revăzut cîți mai eram prin țară, la înmormîntarea ei. Unde era amintirea riglei cu trei muchii? Zburase.
Cred că, ajungînd aici cu cititul, oricine s-ar scutura nervos, s-ar uita în stînga, în dreapta și ar arunca articolul. „Ce face, dom’le, amețitu’ ăsta? Proslăvește bătaia?“
Să nu tragem concluzii pripite și să mergem mai departe. Am avut mulți colegi, în aceeași școală generală, nr. 175. Dar nu am aflat decît după zeci de ani cum rupeau părinții curelele pe ei. Și știu sigur că unul și-a jurat ca în viața lui să nu ridice mîna împotriva copiilor lui – și s-a ținut de cuvînt. Între fostele colege din presă și de la Academia Cațavencu, știu cîteva care au rămas cu mințile zburătăcite de atîta bătaie. Ba și prin familie am avut cîteva cazuri, cu verișoare învinețite părintește. Cazurile de care vorbesc, însă, au o diferență majoră față de cel al dirigintei mele. Copiii și apoi oamenii maturi nu au înfrumusețat în nici un fel trecutul. Dimpotrivă, au păstrat pînă la adînci bătrîneți un resentiment acut, o stare de nesiguranță și de rușine. Unde mai pui că, de multe ori, legăturile amoroase sau amicale s-au întunecat fără motiv, ca și cum ar fi stat un ceas rău între ei.
Pot să trag o concluzie fără să se zbîrlească cineva? Eu, unul, nu cred că sînt, au fost atîția părinți fără suflet. Cred, însă, că obiceiurile, educația, exemplele din casă și din clasă au acoperit, de multe ori, o relație firească părinte-copil. Unde mai pui că și prin cărțile sfinte umblă o ruptură din rai, bătaia. Sînt de părere că moda influențează fabulos și aberant instinctele oamenilor. Societatea impune norme, conduită, obligații. Uitați-vă la „parenting-ul“ de azi. Alte mode, alte înstrăinări. Copilul are întotdeauna dreptate. Copilul trebuie încurajat. Ferit de lumea cea rea. Iubit necondiționat. Un copil nu greșește niciodată.
Chiar niciodată? Ia nu mă mai amețiți de cap! Frate, am spart geamuri, am pus piedici, am înjurat, am furat, am mințit, am învinuit, ba chiar am și bătut. Toate chestiile pentru care un adult e exclus din societate. Să nu exagerez, nu le-am făcut chiar pe toate. Dar destule – și am fost admonestat, „pedepsit“ pentru pagube. Cînd aud de parenting-ul modern, parcă i-aș avea în față de domnul Goe și pe fra’su, Ionel, din „Vizită“. Om nu te naști. Om devii. Părinții care-și snopeau în bătaie odraslele (convinși că fac oameni din ei) greșeau la fel de mult ca părinții moderni pentru care nu există „nu“, iar toate vinovățiile răzgîiatului sînt disfuncționalități de cuplu. De altfel, avem exemple tot mai numeroase de tineri cărora nu le-a lipsit nimic, care au obținut totul moca și pentru care valoarea noastră comună, viața, nu mai are importanță. Sînt foarte exact cînd spun că, cu cît viața cuiva e mai puțin responsabilă, cu atît consecințele acțiunilor viitoare vor fi mai grave. Le lipsește definitiv o psihologie socială colectivă, înlocuită, treptat, de o sociopatie debordantă. Da, părinții sînt vinovați de ieșirea din umanitate, dar nu pentru că le-ar lipsi afecțiunea, grija, iubirea, ci pentru că le-au fost deturnate de mode și obiceiuri tîmpite. Există și pedeapsă, există și răsplată, dar trebuie să existe și un strop de intimitate, de îndoială, chiar de deznădejde, dacă vrem ca dintr-un copil să iasă un om întreg. Care e nebunul care nu și-ar dori asta? Aș vrea să-l cunosc.