De ce oare bietul domn Nouriel Roubini a trebuit să se chinuiască atîta amar de vreme, tocindu-şi coatele pe băncile Harvardului şi pingelele pe coridoarele Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale, ca să ajungă la concluzia pe care orice babă cu trei clase primare de pe la noi a intuit-o încă de la instaurarea capitalismului în patria noastră: cînd societatea de consum se transformă în societate de abţinere, singura soluţie e popa, dricul şi tămîia.
Ce nu prea ştie laureatul premiului Nobel pentru economie e că dacă pe vremea lui Marx clasa muncitoare stătea, pregătită pentru ceremonia funerară, cu tîrnăcopul şi lopata pitite dupa uşă, la ora asta e o criză acută de gropari ai capitalismului, conştiinţa de clasă a uvrierului român consumîndu-se mai degrabă pe marginea stadioanelor de fotbal decît pe marginea strungului.
Aidoma poetului Vasile Alecsandri, urecheat de criticii marxişti din pricină că descria iarna pe uliţă înfofolit în halat şi cu papucii-n picioare în salonul conacului său boieresc, şi dom’ Roubini se chercheleşte în compania lui Karl Marx vorbind despre „procesul de autodistrugere al capitalismului“, neavînd habar că pe uliţa noastră capitalismul, rupt în cur, n-a avut timp să se autodistrugă, că l-au strangulat activiştii de partid, securiştii şi bişniţarii încă din faşă, nemaivorbind de faptul că şi în clipa asta politicienii români dau cu micul cadavru de toţi pereţii.