Mai țineți minte eclipsa de soare de acum vreo douăzeci ani? Pe atunci eram la Europa Liberă, la Biroul din București. Ne hotărîserăm, cîți eram în redacție, să ne suim pe acoperișul blocului ca să vedem eclipsa mai bine. Cîțiva își cumpăraseră ochelari speciali ca să se poată uita la soare fără să pățească nimic. Eu aveam o bucată neagră de film pentru fotografii. Prin casele și blocurile din jur, lume la ferestre și pe balcoane să se uite la eclipsă.
Mai erau vreo trei sferturi de oră pînă la anunțatul moment fatal. Îmi terminasem țigările, am coborît cu liftul de la etajul VIII, unde aveam redacția, la un PECO, peste drum. Cînd m-am întors, la lift, o colegă – nu-i dau numele! – se uita nerăbdătoare la ceas în așteptarea coliviei. Ajunge liftul la parter. O cușcă nouă și fățoasă, cu afișaj electronic și aer condiționat. Apăs pe butonul etajului nostru și pornește liftul maiestuos.
Brusc, se oprește. Apăs din nou pe buton. Liftul, nimic! Și se oprește și aerul condiționat. Anunț la microfonul de deasupra butoanelor că s-a defectat utilajul. Îmi răspunde o voce de bărbat să avem răbdare și să nu încercăm să ieșim de acolo. Parcă se făcuse cald și parcă nici aer nu prea mai era. Colega mea începe să nădușească. Dar se și înroșește la față și începe să țipe, tot mai înfricoșată.
Fac un banc ca s-o distrag. Am reușit oarecum: adică în loc să țipe pur și simplu a țipat la mine că-mi arde de bancuri în situația aia. I-am spus că o să vină careva să pornească liftul. Dar și eu începusem să transpir, așa că nu i-am dat încredere. Totuși, parcă țipa un pic mai încet, transmițîndu-mi însă treptat și sperietura ei: nici eu nu eram tocmai liniștit. Apoi a început să bată cu pumnii într-un perete al liftului. De oglindă însă nu s-a atins.
Era o tipă care avea tot timpul grijă de coafura ei. Așa că i-am zis că-și stricase aranjamentul capilar, cu agitația ei. S-a oprit din bătutul în perete, să se uite în oglindă. Și-a scos pieptenele din poșetă și s-a apucat să-și facă ordine în păr. Operațiunea asta a liniștit-o.
După vreo douăzeci de minute a apărut un tip care ne-a ajutat să ieșim din lift, care rămăsese între etaje. Am urcat pe scări vreo patru etaje. Ea, precipitată: își amintise că voia să vadă eclipsa. Pînă atunci fuseserăm în relații convențional-bune. După aventura noastră în lift a apărut între noi o stinghereală, de care ea a scăpat doar după ce a început să se uite pieziș la mine, ca și cum ar fi descoperit cu întîrziere că dădusem buzna peste intimitatea ei cea mai ascunsă. Poate că avea dreptate.