Cum ar fi scris negrul Jim despre aventurile lui cu Huckleberry Finn, cînd căutau amîndoi pe o plută, pe Mississippi, un loc din America în care era abolită sclavia? Asta dacă ar fi știut să scrie și să citească. Mark Twain n-a răspuns acestei întrebări pe care mi-am pus-o în copilărie, chiar dacă credea sincer că oamenii sînt născuți liberi și că așa trebuie să rămînă și după aceea. Scriitorii negri din America de azi au parte însă de un oarecare beneficiu față de corectitudinea politică cu care sînt luați la puricat pînă și clasicii, inclusiv Mark Twain, căruia i se scoate pe ochi, postum, că n-a procedat corect politic față de negri, numindu-i cu poreclele jignitoare pe care li le dădeau albii. Anume că lor li se iartă toate incorectitudinile politice cînd scriu despre cetățenii americani „de culoare”, fiindcă ei le citează, nu și le și asumă.
Cînd citesc un roman nu mă iau după premiile literare care i-au fost acordate autorului pentru că l-a scris. Așa că nici de această dată nu m-am lăsat impresionat că autoarea a fost premiată pentru a doua oară cu National Book Award, cel mai important premiu literar din Statele Unite. Dar mi se pare onest să precizez chestia asta pentru cititorii care vor să știe ce palmares are cartea.
Mai interesant mi se pare un amănunt din biografia romancierei. Anume că, în copilărie, negresa Jesmyn a fost agresată la școala publică din orășelul din sud, unde era înscrisă, și de colegii ei negri, și de colegii ei albi fiindcă firma la care lucra mama ei i-a plătit fetei studiile ca să urmeze o școală particulară. Și încă două asemenea „amănunte”. Fratele ei adolescent a fost ucis cu mașina de un alb beat, chiar în ziua în care ea își luase un un examen.
Cînd cu uraganul Katrina, cel ce a devastat sudul Americii și care a distrus casa părinților Jesmynei și a multor altora, negri și albi, familiei fetei i s-a refuzat găzduirea într-o casă de albi, dintr-un motiv cusut cu ață albă. Așa că familia Ward a trebuit să caute, cu automobilul cu care fugise din calea apelor revărsatului Mississippi, un adăpost în altă parte. L-a primit tot într-o casă de albi, dar mai primitori.
Întîmplările astea din biografia autoarei, mai mult sau mai puțin ficționalizate, fac parte și din fundalul și din experiențele personajelor din romanele ei. De aceea le-am și pomenit.
În Cîntec pentru cei neîngropați, roman aluvionar, ca să zic așa, Jesmyn Ward își pune o problemă în plus față de acelea despre negrii care trăiesc împreună cu albii în sud, azi. Personajele ei principale, Leonie și fiul ei, Jojo, au pătruns și în lumea albilor. Leonie, fiindcă s-a măritat cu un alb, iar Jojo, fiindcă e un amestec de alb și negru, în care însă se simte mai mult negru decît alb. Și de parcă asta n-ar fi destul, bărbatul alb cu care s-a măritat Leonie a ajuns într-o pușcărie de maximă securitate, de unde e eliberat pentru bună purtare, iar ea se duce cu automobilul să-l aducă acasă. Leonie mai e și dependentă de droguri, ceea ce o face să aibă viziuni cu fratele ei, cel care a fost ucis dinadins de vărul soțului ei, la o partidă de vînătoare. Și de parcă asta n-ar fi destul, fiul ei, Jojo, e vizitat de o fantomă din pușcăria în care a fost deținut tatăl lui. Chiar dacă în sudul Americii de Nord există un soi de cult al fantomelor, atît printre negri, cît și printre albi și metiși, după gustul meu e cam mult. Așa că, chiar dacă romanul e scris cît se poate de bine și e tradus remarcabil, nu mi se pare o carte după care să mă omor, metaforic vorbind.
Jesmyn Ward, Cîntec pentru cei neîngropați, traducere de Mihaela Ghiță, Editura Polirom, 2018.