DN1 e esența României.
E sculptura în asfalt a zădărniciei multiseculare care a exasperat zeci de generații, a convins un meșter să se arunce de pe acoperișul unei mănăstiri și a făcut o oaie să vorbească.
Uitasem ce înseamnă să petreci o după-amiază în traficul încremenit dintre Comarnic și Predeal. Uitasem că pasarelele ridicate acum doi ani, într-o noapte fără licitație, pot fi escaladate doar de alpiniști cu experiență, iar turiștii din Bușteni traversează șoseaua tot pe vechile zebre, fiindcă așa pot evita fracturile și infarctul. Uitasem că pasajele subterane promise în euforia Guvernului Ponta 1 au fost uitate în depresia Guvernelor Ponta 2, 3 și 4. Spectrul autostrăzii science-fiction Comarnic-Brașov plutește pe deasupra coloanei kilometrice de mașini lipite de asfalt cu superglu politic. Ce poți face altceva decît să privești pereții defileului și să înjuri ca ungurii la Posada?
Călugăreni, Rovine, Podu Înalt, Stănilești
sînt locuri unde dușmanul a fost încetinit, împotmolit și descurajat, dar nu împiedicat să treacă. Ei bine, DN1 e ambuscada perfectă. Voievozii noștri n-au avut această idee.
Dar, într-un tîrziu, după executarea pedepsei, viața în penitenciarul de pe Valea Prahovei ia sfîrșit și o poți coti spre Rîșnov, ca să ajungi în Poiana Brașov. Aici e raiul schiorilor prevestit de apostolii Udrea și Scripcaru, locul unde investițiile s-au așternut într-un strat mai gros ca zăpada.
De la an la an, după năpraznicul viscol bugetar din 2010-2011, care a troienit milioane de euro peste întregul domeniu schiabil, natura începe să-și recapete forma inițială. Gropile, dîmburile, bolovanii și gheața au reapărut pe pîrtii, în timp ce noile și prețioasele instalații, cumpărate, parcă, la casa de licitație Sotheby’s, funcționează cu lentoarea și poticnelile celor vechi. Cînd bate un pic vîntul, telegondola cea nouă și telescaunul cu plexiglas trag pe dreapta, lăsînd schiorii în seama telecabinei mici, fabricată în atelierele Reșița în 1971 și poreclită, din pricina balansului, “Soarta”.
Dacă ceva merge cu adevărat bine, acela e SMURD-ul.
SMURD-ul sosește cu o promptitudine pe care n-o arăta acum cinci ani, cînd gropile și bolovanii de pe pîrtii nu fuseseră, încă, mutate de la locul lor.
Tarifele pentru cartelele de schi au ceva din vulgaritatea poșetelor Vuitton. Sînt scumpe și, adesea, inutile. Cu un milion de lei, adică 25 de euro, urci pe Postăvaru de cinci ori. Pentru 50 de minute de coborîre plătești, adică, de trei ori mai mult ca în Tirol. Ai și opțiunea de a lua cartelă pe o zi întreagă, dar, dacă adie un pic briza, riști să rămîi cu ea în mînă, fiindcă instalațiile se opresc. Acest joc al hazardului se negociază direct la ghișeu, cu o funcționară mai vicleană ca prognoza meteo și mai păroasă ca primii vînători-culegători din copilăria omenirii, care schiau pe oase de mamut.
Pe ansamblu, însă, lucrurile s-au urnit. George Copos, proprietarul cîtorva instalații pe cablu, e la pușcărie. George Scripcaru, primarul Brașovului și unul dintre administratorii teribilei investiții din Poiană, e pe lista scurtă a DNA. La momentul la care scriu, Elena Udrea e luată cu făcutul bagajelor. Chiar dacă deține un teleferic la cîteva piscuri mai încolo, la Bușteni, Adrian Sârbu e și el înhățat de procurori. Asta ca să înțelegem ce riscuri presupune schiul în România.
Există, în Poiană, și un element de contrast.
E o oază învelită în piei de oaie, tapetată cu blănuri de urs, învăluită în miros de pastramă și aburi de țuică fiartă, unde îți poți astîmpăra foamea, setea și nervii întinși la coadă la telecabină. Coliba Haiducilor pare cioplită de dacii liberi care trăiau în desișul pădurii, dar trezește nostalgii ceva mai apropiate, fiind în conștiința fotbaliștilor și a nomenclaturii de partid abia din anii ’60. Aici au mîncat și au băut, jumătate de secol fără întrerupere, schiorii de partid și de stat, schiorii sub acoperire, schiorii cu dare de mînă, ba chiar și schiorii-schiori, Coliba fiind singurul local din Poiana Brașov unde lumea face pîrtie.
Sub privirile voinicești ale domnului Viorel se coc stoluri de gîște, se frig cîrduri de pui, se fierb cocoși, rațe și curcani, sfîrîie kilometri de cîrnați și se rumenesc miei întregi. Domnul Viorel i-a servit la masă pe miniștrii și securiștii lui Ceaușescu, pe artiștii de la “Cerbul de Aur”, pe îmbogățiții din guvernele democrației și pe tîlharii din codrii Dorobanților. Coliba Haiducilor s-a clădit pe răbdarea și seriozitatea domnului Viorel, pe slănina, șoriciul și aromele lui de vin fiert, pe rețetele neschimbate din vremea primelor năvăliri barbare și pe incredibila ofertă de colesterol care te îngrașă, te omoară, dar te face să uiți, pentru o clipă, că drumul spre casă e același DN1.