Perfidia e o teroristă stîngistă și femeia fatală pentru protagonistul Bob (Leo DiCaprio) și antagonistul căpitan Lockjaw (Sean Penn). Pentru că amîndoi sînt niște profesioniști și au primit bani ca să mimeze asta cît mai credibil. Altfel, cumătra e cam echivalentul lui Pavel Bartoș pozînd în James Bond. În fine, n-are importantă, rețineți doar că tanti are o relație de viață și de luptă cu Leo, deci îl înșeală cu Sean. Dar bine, Dan, o face doar pentru că personajul lui Penn a obligat-o! A cutezat Hollywood-ul să pună în aceeași scenă viol și femeie? A, nu, Estrogen ferește, s-a dus de bunăvoie! El o capturase și a pus-o să promită că vine diseară și face sex cu el dacă-i dă drumul. Într-adevăr, perfect logic și rațional.
De-aici e simplu: cumătra e prinsă iar, căpitanul Lockjaw îi promite Protecția Martorilor dacă trădează (că asta fac căpitanii de armată cînd nu luptă cu clanul Soprano), ea trădează, Bob dispare cu copilul din dotare. Copilul lor.
16 ani mai tîrziu, Lockjaw își vede visul umed cu ochii cînd este invitat să facă parte din clubul secret al rasiștilor. Și una din condițiile esențiale ca să intri în klubul kăkănarilor este să nu fi avut vreodată relații interrasiale. Dar, vai, el a avut! Și ei o să-l verifice! Dar nu-i nimic, a făcut duș de atunci, oricît ar dori scenariul să spună că nu! Da, dar…
Există un copil. Să fie al lui? Ideologic corect așa ar fi, pentru că îl umilește pe bărbatul alb Leo și îl bagă în rahat pe bărbatul alb Sean. Nu vreau să dau spoiler, dar… evident că așa e, orice altă variantă ar fi presupus suspans real și nuanță. Nu e cazul.
De fapt, asta e marea problemă a filmului. Treceam cu vederea toate ideile woke de pînă acum dacă măcar hăituiala pornită de antagonist după protagonist și după fii-sa – vă rog să apreciați că încerc să păstrez misterul – era plină de suspans și tensiune. Sincer, speram să-i omoare pe toți în cinci minute și să curgă naibii odată genericul de final. Filmul e lung și plictisitor, o dată pentru că puțin îmi pasă de caricaturile alea de personaje și, al doilea, pentru că Paul Thomas Anderson știe să suspans cum știu eu să suport stoic dialogurile care par scrise de niște absolvente de studii de gen a căror singură legătură cu realitatea e că se duc să urle „Capitalism = femicid“ la orice protest sau coadă accidentală la lapte.
Mă bucur să văd că Hollywood-ul nu renunță la adevăratele valori. Alea care au alungat din sălile de cinema fasciștii, rasiștii, sexiștii și, de ce nu, realiștii și idealiștii, pentru că toată lumea știe că profitul stă în filme la care merg doar moraliștii și botaniștii. Nu contează că predica agresivă despre cum trebuie să te simți vinovat că nu ești de rasa, sexul și minoritatea sexuală corectă a dat o recoltă record la hectar de magaioți. Nu contează că – e dovedit științific – dacă arunci cu rahat în toate direcțiile, hrănești fix buruienile cele mai toxice. Unii vor să dovedească ceva. De exemplu, că sînt la fel de tîmpiți ca și adversarii lor.
Ar trebui să-și amintească troglodiții ăștia că filmele bune nu dezbină, ci unesc spectatorii în jurul binelui, al frumosului, al luptei pentru dreptate și pentru umanitate. Nu pe toți, e adevărat. Dar pe cei mai mulți, cu siguranță.
One Battle After Another. R.: Paul Thomas Anderson. Cu: Leonardo DiCaprio, Sean Penn, Benicio del Toro.