Nu vă speriați, nu închideți, că nu am de gînd să fac și eu dreptate între nea Mihai și Mița Niculușca. Fiecare e liber să fie oricît de prost, dar are dreptul să se creadă mai deștept decît concurența / dujmanul și să aibă acel soi de inițiativă care-l înfățișează gol-goluț în piața publică.
Dar astea sînt fleacuri. Eu am descoperit altceva sub povestea cu unt și margarină. Sînt un consumator fără pretenții, îmi plac și merdenelele, și croasantele. Așa că, dacă tot am poftă, mă duc la Mega și iau unul, două, chit că s-au rumenit dintr-o cocă congelată. La Mega costă 2,35. La Kaufland sînt mai ieftine, da’ mai mici. După puterile fiecăruia. În schimb, dacă intru într-o brutărie particulară, prețul sare de la 9 la 16 lei Da, la Mița noastră. Lucrurile bune, se spune, nu-s ieftine, că e cu dichis, cu unt, cu timp și răbdarea – și toate astea costă. M-am și gîndit cît trebuie săă asude, să se chinuiască și să pigulească brutarii să scoată așa o minunăție. Te joci? Nu te joci cu munca omului.
Să traducem în euro. Ori sîntem europeni, ori nu mai sîntem? În traducere liberă sună așa: de la 1,80 la 3 euro. Cînd m-am mirat, într-una din brutăriile de care vorbesc, de dimensiunea prețului, meseriașul (sau comerciantul) s-a uitat la mine cu milă și a zis pe nas: „La Paris, să știți, costă 5 euro unul. Nu știu dacă ați auzit de celebrul Alain Ducasse, da, maestrul patiser. Așa că la noi e prea ieftin.”
Din nefericire pentru maestrul teoretician, nu și-a găsit mușteriul naiv. Mărturisesc oleacă rușinat că am bifat vreo trei vacanțe mititele în Franța, două chiar în Orașul Luminilor. Și acolo, minune dumnezeiască, un croasant costă între 1,2 și 1,5 euro. La brutăriile din tot Parisul. Și nu i-am văzut pe franțujii ăia stropșiți nemulțumiți că vînd sub prețul pieței românești. Mai mult, nici pe Coasta de Azur, blestematele delicatese nu vor să salte prețul. Minune și mai mare! O baghetă obișnuită, de 300 de grame, de aceeași greutate pe care o au pîinile de la Mega, dar nițel mai mici decît cele ale brutăriilor neaoșe, costă între 0,90 și 1,40 euro. Păi, aia de la Mega, Durum, scoasă din cuptor, costă 1,8 euro. Însă la brutăria mioritică particulară, o pîine de 800 de grame costă între 18 și 19 lei, adică 4,60-4,80 euro. Să mai spun că e prea scump, că e jaf și nesimțire? O spun.
Misterul e cu atît mai nepătruns cu cît salariile și chiriile plătite de boulangii franțuzi sînt cel puțin duble față de cele de la noi. Ce margarină bagă ei în croasantele cu unt, de-s mai accesibile la Paris, față de București? Și, dacă tot e să ne încontrăm, hai să dăm o raită prin super marketuri, unde totul e mai ieftin, de la dopuri și apă, pînă la cotlete, vinuri, brînzeturi și toate delicatesele. Păi, ori e ceva, ori vine de undeva. Așa că – și asta e concluzia mea – sub masca asta e „specialităților” și „specialiștilor” se ascunde o admirabilă lăcomie strămoșească.
Probabil pentru că, alături de guvernanți, și-au propus să scoată untul din noi.