Cîțiva cititori ai serialului meu din Cațavencii, București, marea speranță, mă întreabă ce am de gînd cu el, după Centenar. Ce să am?! Să-l duc pînă la capăt ca roman. Fiindcă dacă l-aș fi scris numai cu gîndul la Centenar, cred că nu m-aș fi apucat de el. Nu cred în proza ad-hoc, adică scrisă de dragul unui eveniment, fie el și Centenarul Unirii de la 1918. Așa că dacă București, marea speranță n-ar fi fost un subiect pe care-l coceam în minte încă dinainte de Centenar,nu m-aș fi băgat să scriu acest serial în revistă.
Mai ales că, la început, conveniserăm în redacție să scriem mai mulți pe tema Centenarului. Cum eu am fost cel care a început, cu povestea moașei Vasilica și a familiei sale, la București,ceilalți din redacție m-au lăsat, tacit, să-mi văd de povestea asta, de vreme ce îi dădusem o direcție de roman-foileton, în care numai eu m-aș fi putut descurca, deși dacă am fi scris mai mulți dintre noi foiletoane despre Centenar, așa cum conveniserăm, asta ar fi avut poate un plus de audiență. Așa a fost să fie!
Pentru mine, acest serial a însemnat/înseamnă o întoarcere la felul în care am scris Medgidia, orașul de apoi, din povestiri care pot fi citite și separat, dar și ca niște capitole de roman, o formulă a cărei paternitate îmi aparține, doar că acum Istoria Mare e mult mai bogat reprezentată în partea publicată a acestui serial decît istoria familiei moașei Vasilica și istoria măruntă a Bucureștiului și a României încă neunite.
În spatele povestirilor publicate pînă acum în Cațavenciimai există alte cîteva zeci al căror rost ține de romanul cu acest titlu și al cărui început l-am avut în cap acum vreo doi ani, cînd am fost cu Daniela, soția mea, în satul din Ardeal din care au plecat rudele ei, la începutul secolului trecut. Pînă să ne căsătorim, aflasem de la bunica ei, Ana, cîte ceva despre satul din care plecase și despre Bucureștiul în care a crescut. Iar ce nu mi-a povestit ea mi-a spus Daniela, înainte și după ce ne-am căsătorit. Mult timp nici nu m-am gîndit că aveam să scriu despre aceste povești de familie. Într-o zi însă, m-am trezit scriind la una dintre ele, nu ca și cum n-aș fi vrut s-o uit, ci de parcă ea, povestea, voia să fie spusă. N-am publicat-o nicăieri, ca și cum ar fi fost capătul unui fir pe care l-aș fi rupt dacă mă mulțumeam cu atît. De-abia după ce mi-au crescut băieții și erau amîndoi curioși cum de ne-am cunoscut Daniela și cu mine și ce legătură era între familia ei venită din Ardeal și a mea, de la Medgidia, povestea bunicilor și străbunicilor lor, dinspre partea Danielei, a început să se așeze, puțin cîte puțin, la mine în cap, fără ca eu să mă fi gîndit la ea. În ziua în care am început s-o scriu, mi-am dat seama că povestea lor devenise și povestea mea, de parcă rubedeniile Danielei mi-ar fi pătruns în cap și așteptau să iasă cumva de acolo.