E sîmbătă dimineaţă, într-o pădure de salcie de pe malul lacului Fortuna din Delta Dunării. La 6,30, din pragul corturilor apar nişte capete somnoroase. Apoi, capetele se îndreaptă cu tot cu corpuri, fix ca nişte zombie, către cel mai apropiat butoi de apă ca să-şi facă toaleta de dimineaţă. După asta, cam 60 de oameni de toate vîrstele, etniile şi nivelurile de educaţie se îndreaptă înarmaţi cu binocluri şi lunete către malul lacului ca să se uite la păsări. Serios, doar să se uite. Nu să împuşte, nu să ţipe la ele, nu se pescuiască în locul lor de hrănire. La englezi oamenii ăştia se numesc birdwatchers, la noi, în lipsa unui termen mai bun, le zicem ornitologi amatori (sau ornitoringi, după cum zic ignoranţii), iar în Deltă e ca-n paradis pentru ei.
De vreo 14 ani încoace, Eugen Petrescu, ardelean cazat de 40 de ani în Deltă, organizează vară de vară o tabără de ornitologie pentru copii membri SOR şi nu numai. Durează cam două săptămîni. Prima în Deltă, lîngă Maliuc, a doua la Vadu, pe malul mării, dar tot în rezervaţie. Totul cu aprobări, cu permis de cercetare şi cu amprentă cît mai mică asupra mediului. Dacă nu ştiaţi, treaba asta cu ornitologia e cu destul de multă tradiţie în România. ONG-ul principal care se ocupă cu asta, Societatea Ornitologică Română, e înfiinţat încă din primele luni ale lui 1990. E, dacă vreţi, echivalentul ONG-ist al candidatului UDMR la preşedinţie. Are puţini membri, dar care sînt vechi şi fideli. În tabăra Maliuc-Vadu, numită deja de cunoscători „Tabăra lui Petrescu“, se fac de toate. Numărători de păsări, inelări, cursuri de prim-ajutor, de orientare turistică, lecţii de botanică pe viu, pescuieli, băi şi mai ales etc. Şi nu e nicicum doar o tabără de ornitologie. Discursul lui Petrescu, care se reflectă perfect în filosofia taberei, începe uşurel de la o pasăre şi se ramifică elegant către toate lucrurile interconectate din Deltă. Îţi vorbeşte deodată de peştii pe care-i mănîncă pasărea, de solul în care îşi pun peştii ăia icrele, apoi ajunge la pescari, la stilul lor de viaţă şi la relaţia lor cu mediul şi, înainte să-ţi dai seama, ai învăţat ecologie, istorie, antropologie şi geografie.
În tabără sînt şi o mînă de copii de la Maliuc, satul de lîngă locul taberei. De ce să-i culci pe copii în cort pe malul lacului, să-i mănînce ţînţarii, cînd ei au casele la nici cinci kilometri de lac? Pentru că poate aşa schimbi o generaţie de braconieri, de pescari la curent electric pe una de localnici care fac eco-turismul ăla despre care vorbeşte toată lumea că ar trebui să se întîmple în Deltă.
Locul de campare e minimal. Un pavilion făcut din ţevi de metal lipite între ele cu scoci şi acoperit cu prelată de cort militar e pe post de bucătărie, nişte scînduri pe nişte dulapi bătuţi în pămînt sînt mese şi bănci. Restul, numai corturi. Mîncarea e făcută la foc de lemne de bucătăreasa lipoveancă şi respectă dictonul cu „mîncarea la ceaun are gustul mai bun“. Banii pentru tabără nu vin niciodată uşor, domnul Petrescu ameninţînd de vreo cinci ani încoace că e ultima oară cînd mai face asta. Dar în fiecare an se strîng cumva, ciupeală cu ciupeală. Un pic de ajutor din partea asociaţiei Pro Natura, care a adus tineri din Covasna şi din Tulcea împreună, un pic de la nişte ONG-uri ornitologice de peste graniţe, un pic chiar şi pe vechi prietenii ale domnului Petrescu.
Am luat parte la zeci de acţiuni eco-civice organizate de ONG-uri: simpozioane, tabere, proteste, cascadorii de PR, şi nu de puţine ori am simţit că „trendiness-ul“ ecologiei primează asupra unei utilităţi imediate. Ba că o corporaţie voia să-şi repare imaginea de poluator plantînd cîţiva copaci, ba că un ONG la modă în care toată lumea aruncă cu fonduri vrea să creeze „ăuernes“ privind o problemă în privinţa căreia nu poţi să faci nimic, gen cancerul de colon la delfinii din Marea Egee. Aici, în schimb, am senzaţia că schimbul ONG-voluntar funcţionează la modul cel mai sănătos. Se iau o mînă de oameni mai mult sau mai puţin instruiţi într-ale ecologiei sau biologiei, se aruncă în mediul natural, se admiră frumuseţea şi se descoperă Delta cu adevărat. La final, omul pleacă mai mai educat, împovărat cu responsabilitate chiar de frumuseţea locurilor şi, de ce nu, chiar mai relaxat. E ăuerness, schimbare de mentalitate şi de atitudine pentru 150 de oameni în mai puţin de două săptămîni.