Cine n-a călcat niciodată în București s-ar descurca foarte bine pe străzile orașului dacă și-ar lua de ghid noul roman al lui Daniel Bănulescu. Și ce dacă?! – s-ar putea mira cititorul chichiricios. Fiindcă într-un roman fantastic nu te aștepți din partea autorului la cine știe ce scrupulozități topografice. Nu numai atît, dar atmosfera Bucureștiului din anii ’87-’88 e reconstituită în carte cu un realism atît de convingător, încît te iau din nou fiorii acelui trecut, care unora li se pare azi acătării.
În asta și constă arta lui Daniel Bănulescu, a cărui imaginație își îngăduie orice, cu impertinențele pe care și le permit poeții suprarealiști și marii vizionari, oarecum mirați că pe fratele cititor nu-l duce mintea pe cărările pe care umblă ei. De unde și aerul de Țugurlan al lui D.B. care, una-două, îi trîntește cititorului pe care-l bănuiește de perplexitate echivalentul vorbei amicului lui Moromete: „Vezi că ești prost!”.
Ce vrea Daniel Bănulescu în romanul lui cel nou? Te vîră într-un București în care majoritatea locuitorilor au cel puțin un diavol pe cap – la propriu – și unde se duce marea bătălie între Diavol și Dumnezeu. Nu, nu e vorba despre un duel religios între cei doi, fiecare cu puterile sale, ci de un război strategic, în care oamenii sînt folosiți drept carne de tun. Nu intru în amănunte, ca să nu-i deconspir lui Daniel Bănulescu punerea în scenă.
În afară de acest război care se poartă pe deasupra noastră, mai e unul între securiștii lui Ceaușescu și cei care vor să-l dea jos pe Conducător. Cine a trăit în ultimii ani de domnie comunistă a lui Ceaușescu își mai amintește, sper, de măsurile de precauție pe care le lua Securitatea pentru apărarea Obiectivului Zero, printre care și sudarea capacelor de canal de pe traseele din București ale Cîrmaciului, ca să nu iasă din canalizare cine cine știe ce atentatori la neprețuita lui viață. Or, Daniel Bănulescu ia acum în serios această ipoteză a securiștilor și inventează un personaj care umblă prin căile subterane ale Capitalei – fie prin cele în care se află conductele și țevile de încălzire și de apă curentă, fie prin cele ale așa-numitelor ape reziduale. D.B. se întoarce aici, pînă la un punct, la romanul său Te pup în fund, conducător iubit!. Dar de astă dată împinge mult mai departe chestiile cu genialitatea „de strateg al patriei” a lui Ceaușescu. Nici vorbă că, înainte de a scrie acest roman, Daniel Bănulescu i-a auzit la televizor și a citit cărțile celor care l-au slugărit pe Ceaușescu, persoane care susțin că Ceaușescu nu era prost, dimpotrivă! Ce altceva să mai spună ca să iasă și ei, ca slugi ce i-au fost, într-o lumină cît de cît avantajoasă?!!!
Așa că, sub pojghița fantasticului, colcăie în romanul lui Daniel Bănulescu o lume a ipotezelor cît se poate de realiste, doar că trecută prin sita unei viziuni suprarealiste, cum numai un poet putea să o închipuie. De pildă, cum ar fi fost dacă N. Ceaușescu s-ar fi așezat și el la vreuna dintre imensele cozi la pui din vremea domniei sale, cînd era echivalat în subtext cu Dumnezeu? Un Dumnezeu al românilor! Sau ce-ar fi dacă Ceaușescu și-ar fi făcut o grădină zoologică secretă, populată cu animale și oameni care l-au trădat?
Pe lîngă toate astea, însă, romanul lui Daniel Bănulescu e o narațiune despre moarte, cu variațiuni. Aproape toate capitolele pornesc de la o aproximare a morții, adeseori de un memorabil cinism și de fiecare dată de o neuitabilă evaluare a vieții ca drum către moarte. Căci ca să ajungi în Paradis, trebuie ca mai întîi să ți se întîmple chestia asta, la care toți ajungem, cîndva, și pe care nimeni nu vrea s-o experimenteze.
Daniel Bănulescu scrie pe coperta a patra a cărții sale că și-ar dori ca N-ai vrea să te trimit în Paradis? să fie comparat cu Război și pace, romanul lui favorit. Poate fi, dar la ce bun?
Daniel Bănulescu, N-ai vrea să te trimit în Paradis?, Editura Paralela 45, 2019.