Bulevardul Theodor Pallady reprezintă aspirația cartierelor Dristor și Titan
către autostrada A2. E drumul unde, acum două sute de ani, pîndeau bandiții lui Ioniță Tunsu și unde pîndesc astăzi radarele Poliției Capitalei, ca să nu uite drumeții obiceiul de a scoate banii din buzunar. Cum vii spre oraș, pe mîna dreaptă, dai peste un orășel comercial semnalat cu reclame luminoase, pe care scrie Metro, Obi, Auchan și multe altele. Cunoașteți genul: o tarla de ciment pe care pot parca sectoarele 3 și 4 din Capitală, încadrată de halele capitalismului multinațional. Uși automate, cărucioare, bannere, marfă stivuită și oferte scrise cu litere de mărimea unui senator PSD sînt puse acolo după rețetă, ca să momească populația la casele de marcat. Shopping-ul în aceste temple manipulatoare se bizuie pe inconștiența de sine și pe foamea ultimelor trei generații. Oamenii dau năvală și își joacă salariul ca la cazino, atinși de un fel de scrînteală a societății de consum. Această lăcomie compulsivă se regăsește în statisticile INS la capitolul "creștere economică organică" și permite Guvernului să mai facă un împrumut la FMI.
Duminică după-amiază, însă, în afară de vînzători și agenții de pază,
în mall-ul din Theodor Pallady mă aflam numai eu. Poate că extratereștrii au atacat complexul și au pus pe fugă clienții, mi-am zis, poate că se transmite în direct grațierea lui Gică Popescu sau poate că, în sfîrșit, a fost găsită Elodia. Suleyman Magnificul se difuzează luni și marți, așa că, în afară de mitingul de solidarizare cu Andrei Pleșu, nu mai existau motive serioase pentru dispariția totală a clientelei.
Pe cinci hectare nu era nici țipenie. Orașele tehnologice din inima Siberiei, abandonate după prăbușirea URSS, trebuie să fi arătat mai animate. Dar nu mi-am pierdut curajul și am intrat. În Obi, magazinul dedicat materialelor de construcții și bricolajului, un budist și-ar fi găsit liniștea. Am privit spre instalațiile de baie cu sentimentul că privesc o fotografie de nuntă de acum o sută de ani și am înțeles că niciodată acea chiuvetă sau acel robinet nu-și vor găsi fericirea într-o baie locuită. Gresia, faianța, parchetul și sacii de ipsos păreau abandonate în fugă, înainte ca norul ucigaș să se abată asupra pămîntenilor. Florile de grădină erau ofilite toate, bonsaii uscați, iar bazinele cu pești păreau monitoare uitate aprinse. Luminile, anunțurile și ușile automate funcționau, dar totul avea acel aer de sfîrșit de lume din Odiseea spațială a lui Stanley Kubrick.
Vizavi de Obi e hala pe care scrie Jumbo
și sînt pictate jucării. M-am aventurat în burta ei cu precauție, întorcînd mereu capul în spate, să văd dacă nu sînt urmărit de obiecte. E greu de imaginat ceva mai mare și mai gol decît hala Jumbo. Pe o suprafață egală cu a Aeroportului Băneasa, în rafturi mai rare decît glumele cuplului Țociu și Palade, poți găsi aici iepurași de polistiren, ouă de pluș și lumînărele de Paști, repetate obsesiv ca într-o piesă de muzică house. Hala Jumbo e, de fapt, un labirint care te obligă să parcurgi un anume traseu, să nu ratezi nici măcar unul din rafturile pe care găsești tot ceea ce Chinei i-a fost de prisos. După ce depășești miliardul de iepuri, ouă și lumînărele, pătrunzi în zona plasticului otrăvitor, din care mînuțele minorilor din Shanghai au făurit toate inutilitățile pămîntului: boluri de ebonită cu găurică în centru, pahare translucide pictate cu dragoni, colivii artizanale cu zăbrelele prea rare, păsărici flaușate care ciripesc cînd le strîngi, jucării cu leduri care se descompun la prima atingere, prosoape din poliester și, desigur, cosmetice de care n-ai auzit și ar fi bine nici să nu auzi vreodată. În hala Jumbo miroase cum ar fi trebuit să miroasă în uzina de polimerizare stereospecifică a izoprenului dacă Elena Ceaușescu ar fi construit-o vreodată.
În Auchan, magazinul alimentar, n-am mai intrat.
Am aruncat doar o privire, cît să mă asigur că pulpele canadiene, congelate odată cu puiul de mamut lînos din regiunea Irkuțk, și roșiile olandeze gumate, cu care Simona Halep ar fi putut-o învinge pe Agnieszka Radwanska, sînt la locul lor, nederanjate de nimeni. Am ieșit, urmărit doar de ecoul pașilor mei care se strîngeau, de singurătate, unul în celălalt, și am pornit-o spre casă. Nu sînt pe deplin edificat, dar, în mare, cred că am înțeles creșterea economică despre care vorbește premierul.