Să recapitulăm: avem castele destule. Problema e că nu-s băgate în circuit. Fie sunt lăsate de izbelişte, mai mult sau mai puţin (Păuleşti, Stoeneşti, Dobreni), fie că sunt în diverse stadii de revendicare (Argeşelu), fie că aparţin unor instituţii sclerozate ca Academia Română (Căciulaţi), sau statului (Mogoşoaia, Potlogi), fie sunt muzee uitate (Hereşti, Urlaţi), fie au devenit afaceri productive în stil mare (Snagov, Buftea). Necazul e niciuna din situaţiile astea nu-l are în vedere pe turist, adică pe omul ăla care vrea să se bucure şi el de un sit istoric din ţara lui, eventual să-şi ducă acolo nişte amici din alte ţări („Uite, dragă, cu ce ne lăudăm şi noi!”). Acest turist plătitor e complet lăsat pe dinafară, deşi, în orice economie de piaţă, el e coloana vertebrală a turismului dintr-o ţară normală a Europei.
Concepte ca astea, „Vrei mata să vezi castelul? Dai 30.000 de euro şi-ţi faci aici nuntă! Să vezi ce frumos iese!”. Da' poate că nu vreau să-mi fac nuntă, sau poate n-am 30.000 de euro, am doar câteva sute, bugetul meu pentru o vacanţă în România; de banii ăştia, vreau să stau şi la un castel, printre altele, c-am auzit că ţara asta pute de istorie. Ce fac?
Regret s-o spun, dar împrejurul Bucureştiului n-am ce face. Aici se toacă bani mari de tot, nimeni nu se uită la mine şi la prăpădiţii mei de euro, munciţi şi socotiţi, să-mi ajungă. Dacă vreau neapărat aşa ceva, tot în Transilvania trebuie s-ajung, fie la Mălâncrav, la conacul Apafi, fie la Ogra, la castelul Haller.
De la Cluj la Târgu-Mureş o apuci pe E 60, treci de Luduş, treci de Iernut şi dai de satul Ogra, undeva pe malul râului, mai la est de Oarba de Mureş (loc de mare amintire, unde românii şi ungurii s-au omorât reciproc într-o veselie, pe motiv că era război; mă întreb, dacă nu era, n-ar fi găsit ei alt pretext, la fel de idiot?!). Acolo exista, până de curând, o hudubaie de mai mare groaza, impropriu numită „castel”, de care comuniştii au avut grijă să-şi bată joc în ultimul hal, cum au făcut peste tot. După retrocedare, un creier deştept a găsit fonduri şi s-a apucat de renovare, iar rezultatul merită toată stima: dai nişte bani pe cazare, da' face. Nu-ţi pare rău după nici un eurocent. În castelul (actualmente „boutique hotel”) Haller pot avea, eventual, o senzaţie de fiţă (dacă sunt plebeu), dar nu am – sigur – o senzaţie de ţeapă.
Asta vreau, restauratori dumneavoastră. Nu să mă pupaţi voi pe mine după ce îmi luaţi banul din buzunar. Ci să vă pup eu pe voi şi să zic „Mulţumesc, am să vin şi altă dată!”.