Al cui este, de fapt, fotbalul? Întrebarea ne obsedează și ne-a revenit iarăși cînd cu manifestația fanilor steliști în Ghencea. Au dreptate – Gigi (du-te, lasă-ne!), cu aroganțele lui, doar a întinat nobilele idealuri roș-albastre. Pe partea ailaltă, și Gigi, așa cum o fi el, a băgat niște bani (banu’ meu, băă!) și a ținut Steluța sus. Iar ăia de la Armată, apeviștii, e firesc să vrea ceva, că colindă cu Steaua de pe vremea lu’ CCA încoace. Au toți dreptate. Facem pe rabinii, fie doar și pentru faptul că Israelul e prezent în grupele europene, în timp ce reprezentantele României, nu. Păi, e legitim să revenim la întrebarea inițială. Al cui ești tu, fotbalule din România? Suporterii încă te mai iubesc. Dar astăzi, zău, le e tare greu să se mai hotărască. Cu cine să ții? Cu echipa, cu clubul sau cu societatea comercială? Cu sigla sau cu palmaresul? Păi, vezi…
Ne plăcu, normal că ne plăcu, că băieții de la Craiova bătură pe Dinamo (3-0), auziși, cînd și-a revenit oltenașul nostru, Bawab. Îi încurcarăm, cu Pandurii, și pe militarii de la Steaua (1-1). Oltenia, ca de obicei, își făcu datoria față de patrie, de România. Cu tot respectul, Internele și Armata tre’ să stea mai pitite, unde le este și locul. Ei, și de aici, stimați iubitori ai fotbalului, un paradox. Steaua & Dinamo (adică Armata & Internele) s-au privatizat. Între timp, ceilalți, provincialii, au ajuns la mila banului public, și ăla dubios – de pe la Consiliul Județean sau Municipal, de pe la Regii sau companii de stat.
Steaua a încăput pe mîna/stîna unui singur om. Dinamo, obișnuit, se tot caută. Rapidul – mare respect pentru suporteri – viețuiește precar în divizia secundă, hrănit doar din, vorba aia, “farmecul vieții”. În țară e și mai fermecător, cum mai ziserăm. Avem cel puțin două Timișoare și două Craiove, adică Politehnicile și Universitățile care sfidau Armata și Miliția pe vremuri. Și atunci, ca să revenim, despre ce vorbim, de fapt? Despre echipe, despre cluburi sau despre societăți comerciale? E o dezbatere tare interesantă, chiar merită aprofundată, pe bune. Mai trebuie să treacă un timp, pînă cînd ne lămurim și noi. N-au trecut nici 160 de ani de cînd englezii, la Sheffield, în 1857, își făceau primul club de fotbal. Noi, după Războiul Crimeii, pe vremea aia, abia de remizam cu Turcia, ca să-l facem pe Cuza playmaker în echipa viitoarelor Principate Române. În fine, a fost doar o paranteză. Pe englezi, banal, îi batem oriunde îi prindem, rar, în ultimii 40 de ani. Să fie la ei.
La noi, în devălmășie, nu se știe decît că toți avem ceva de pierdut. În multe alte părți e subînțeles: toți au de cîștigat, de la cel mai fițos din Consiliul de Administrație pînă la cel mai jegos dintre suporteri. Cu nuanțele de rigoare, desigur, că vezi cum îi saltă instituțiile planetei și pe ăia de la FIFA sau UEFA… Sincer, n-am găsit încă o soluție, am încercat doar să formulăm problema.
Al cui este, de fapt, fotbalul?