Povesteam în urmă cu cîteva săptămîni
că m-am descurcat ani buni fără buletin. Ceasul rău! Trebuia să-mi țin gura, să nu gonesc norocul. Vineri m-am trezit pe aeroportul din Fiumicino fără acte. Nu eram victima perfectă a șuților noștri, ei tocmai se îngrijiseră de portofelele mai dolofane ale unor turiști spanioli. Eram doar uituc sau zăpăcit. Noroc (!) că arseseră terminalele 3 și 4, iar zborul fusese anulat. Haos, sute de turiști încercau să ia alt avion, urgent.
Cu sentimentul celui care nu are de pierdut decît cătușele,
mi-am compus figura clasică a fraierului străin prin lumea vrăjmașă, am ridicat sprîncenele, am belit ochi plîngăcioși și m-am prezentat la Poliție. Treceau rînduri-rînduri de spanioli fără portofele. Un polițist sastisit s-a uitat la mine cu jale și neîncrezător. Cum l-am pierdut? Cînd? Și vreau să rămîn în Italia? Am început să-mi smulg părul. Am nevastă și copil. Să-i las fără tată și soț? N-aș putea încerca la Consulat? Glumiți? Pierd avionul. Păi, nu s-a cancelat? Ba da, dar ce, s-au terminat avioanele? A oftat. Bine. Scrieți o declarație. Că ce? Eu casc ochii și mai mari. Să-l dăm pierdut. Cristina, gazda noastră, îmi dă indicații prețioase. Carabinierul e și mai suspicios. În fine, obțin o hîrtie nefolositoare, dar ștampilată. Pot ieși cu ea? Nu depinde de noi. Dar de cine? De Alitalia. Aha. O înșfac și dau fuga la birourile companiei. Ochesc o tipă drăguță și îmi recompun mutra înduioșătoare. Ajuns la ghișeu, dau din umeri, a neputință și fatalitate, și întind hîrtia.
Fata mă privește pe sub sprîncene.
Vă pot arăta cărțile de credit. Hm. Vă pot arăta copilul, are pașaport. Tipa se înviorează. Dar dvs. n-aveți pașaport? Sînt cetățean european, am CI. Se scarpină cu pixul între sprîncene. Cheamă un superior. Explică ceva. Eu îi privesc cu nevinovăție. Arăt rezervarea de pe telefon. Încurcată treabă, zice comandantul. Vreți să rămîn aici? Nu, nu vrea. Bine. Dă-i drumul (fraierului – nu zice, dar exprimă). Buun. Am trecut prin toate filtrele urmărit de privirile ironice ale controlorilor. Ăsta e ăla din România, fără acte.
Zborul a fost plăcut. La vama românească mi-au mai trebuit zece secunde de expresivitate voluntară și, la miezul nopții, pășeam pe pămîntul solid, românesc, fără acte, dar învingător. Săraca metodă simplă, eficace și inepuizabilă, brevetată din tinerețe. Ah, era să uit. După ce că am călătorit la clasa business, m-au sunat de la hotel, să le dau adresa. Îmi găsiseră actele.