Joi dimineaţă a fost anunţat în Bucureşti cod roşu de foame, ploaie în gură şi viscol în stomac. Pensionarii şi-au pus clăparii, şi-au scos din debara sacoşele cu prelungitoare de pe vremea lui nea Nicu, şi-au pus cotiere cu colţi de fier forjat şi au năvălit în supermarket. Nişte cretini lansaseră zvonul că va fi cod roşu de ninsoare, viscol şi că ar fi foarte bine să-ţi transformi casa în magazie de butic de colţ de stradă.
Am ajuns în cartierul Ghencea pe la ora şapte seara şi, ca orice tată bun, am zis să nu mă duc la copii cu mîna-n fund, aşa că am trecut pe la Profi, chitit spre raionul de pîine. Nu că nu era pic de pîine, dar, pe alocuri, şi rafturile păreau zgîriate, muşcate sau uşor molfăite în gingii. Am înghiţit în sec şi m-am întors acasă, ca de obicei, cu o sacoşă de bere.
A doua zi, vineri, haos şi mai mare. Ieşise deja Igaş şi povestise cum a trăit el din coiul stîng al lui taică-su iarna lui ’54. Vă zic, m-am temut pentru vieţile vînzătoarelor şi ale celor care aranjau marfa pe rafturi. Acum erau ieşiţi la prăduială nu numai pensionarii, pe care i-ai mai fi alungat cu un bocanc în freză, ci şi corporatiştii. Înfăşuraţi în fularele acelea de Tutankhamoni urbani, perechi-perechi trăgeau cu gheruţele în cărucioare fără să se mai consulte din priviri, cum fac de obicei, dacă marfa e bio sau dacă laptele e de la o capră slabă, iar nu de la o capră cît o vacă de grasă.
Mă rog, ideea e că m-am repezit spre Billa cu toată viteza. În buzunar aveam lista primită cînd plecasem de acasă. Nu mai conta însă, intrasem şi eu în febra frigului absolut, a ninsorii apocaliptice: voiam să cumpăr de mîncare. Orice şi mult. Luam de pe rafturi şi mă bucuram. Important era ca în urma mea să nu mai fie nimic, să plîngă cei care vin mai tîrziu că nu au fost prevăzători – vor bate la mine la uşă, ca scheletele ambulante, iar eu, din interior, le voi rîgîi damf de cîrnaţi de Pleşcoi pe gaura cheii.
Mă întrebam dacă, după ce voi fi mîncat toate proviziile şi se va fi sfîrşit apocalipsa, aş mai fi putut să ies din casă. Nu conta, aş fi avut destulă forţă de la conservele de ton şi legumele congelate să sparg pereţii.
Am adormit tîrziu, după ce am reuşit să descarc totul, să umplu frigiderul, congelatorul, debaraua şi cada cu peşti. M-am trezit în toiul nopţii însă, lac de sudoare: uitasem din neatenţie un pachet de biscuiţi pe un raft în Billa.