Cartea asta cu un titlu bizaroid a fost scrisă în pandemie, cînd toți vorbeam de mai multe ori pe zi despre boli și moarte, fără pic de ironie*. De fapt, cam toate cărțile de atunci, nu numai jurnalele personale, erau atinse de teama că ziua de mîine ar putea fi ultima, iar cea de azi cît se poate de nesigură. Chiar și pe suveraniștii care plîngeau de dorul libertății de a nu purta mască îi treceau jughiuri de frică pe care le puneau pe seama vreunei cufureli rebele.
Catherine Lovey, scriitoare elvețiancă de limbă franceză, și-a topit temerile zilnice în acest roman despre un bărbat sexagenar lovit de cancer, care nu dă prea mare importanță pandemiei. Perspectiva poveștii, ingenioasă încă de la titlu, pune pe un taler al balanței boala personală a unui om de un optimism incurabil și pe celălalt, pandemia cu toate ale ei. De la morțile nenumărate din toată lumea, la măsurile luate împotriva acestui inamic public cu nume de personaj din romanele polițiste, la idioatele teorii ale conspirației care aveau audiență pe net și din partea educaților și raționalilor elvețieni, pînă la portretul-robot al medicilor care au de-a face cu boli terminale. Povestitoarea fără nume, care ajunge să se învecineze într-un bloc cu omul care nu voia să moară, devine prietena și confidenta lui, astfel că află în detaliu cum îi merge boala și cum se luptă medicii cu ea, convinși că au cum s-o învingă. Femeia nu ne spune cum îl cheamă pe vecinul ei – e pur și simplu omul care nu voia să moară, ceea ce, prin repetare, devine sîcîitor, așa că din cînd în cînd îi mai zice și „vecinul meu”. Personaj de parabolă ca în romanele anilor ’50? Tehnicile de insolitare pe care le folosește elvețianca trimit la povestirile conaționalului ei Friedrich Dürrenmatt. Romanul amintește însă pe partea sa filosofică și de celebra povestire a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, și de Ciuma, romanul lui Camus care în timpul pandemiei a avut parte de un nou succes internațional, cu deosebirea că autoarea Omului care… interpune între vocea autorului omniscient și cititor, din Ciuma și Moartea lui Ivan Ilici, vocea tipei care povestește ce i se întîmplă vecinului ei. Catherine Lovey ignoră trucurile parodice ale postmodernismului; își pilotează textul conform canoanelor autenticiste ale romanului modernist și ale relatării simple a clasicului Tolstoi.
Acest Ivan Ilici al elvețiencei e mare amator de călătorii lungi, în țări îndepărtate, fiindcă autoarea o fi descoperit că personajului trebuie să i se mai întîmple ceva în afară de evoluția cancerului său. Boala îl obligă să descopere împrejurimile în care trăiește, inclusiv crîngul de la marginea orașului, căruia dezvoltatori imobiliari ticăloși i-au pus gînd rău.
Omul care nu voia să moară e prilej de reflecții de tip fortuna labilis pentru povestitoare și pentru personajele episodice apropiate de el, numai femei. În afară de asta, pentru autenticitate, în limbajul lor pătrund și eșantioane din jargonul medical, dar în cantitate suportabilă, ceea ce în viața de zi cu zi nu se prea întîmplă. Oamenii care au de-a face direct sau prin apropiații lor cu spitale, medici și asistente medicale le copiază silitori limbajul, ca și cum însănătoșirea pacientului ar depinde de exactitatea cu care aparținătorii reproduc diagnosticele și tratamentele prescrise. Romanciera, care are și o diplomă în criminologie în afară de studiile în relații internaționale, pare să se fi documentat cu maximă acribie în materie de boli terminale și de spitale, încît relatarea ei atrage prin precizie, nu prin știuta atmosferă neguroasă în care moartea stă la pîndă, pe care și-o imaginează vizitatorii saloanelor oncologice. Căci pentru bolnavi, fie ei și mai pesimiști decît omul care…, spitalul e un loc al speranței, iar medicii, aducătorii veștilor bune, chiar și pentru bolnavii a căror viață se măsoară în zile sau doar în cîteva ore. Un roman paradoxal, despre viață, boală și moarte, recomandabil și ipohondrilor cronici.
Cristian Teodorescu
*Catherine Lovey, Povestea omului care nu voia să moară, traducere de Florica Ciodaru-Courriol și Jean-Louis Courriol, Editura Curtea Veche, 2026.