Sesizez o fereastră de oportunitate și o-nhaț fără să ezit: Grig Bute n-a fost la Moscova, este momentul să-mi fac o reintrare triumfală în pagină (și pe site, unde lumea m-a uitat, așa cum se și cuvine). Iată, deci, ce-am eu de spus, ceva nou-nouț, ceva ce n-a spus nimeni, niciodată, în românește: Moscova este capitala lumii. Dați-mi voie, dați-mi voie, imediat explic!
Când vii de la sat la oraș, ai impresia că orășenii te tratează cu dispreț (cunosc oameni care, după o astfel de experiență, s-au întors la ei în sat și n-au mai ieșit niciodată de acolo); nu este dispreț, este doar indiferență, dar tu n-ai de unde să știi asta, pentru că la tine la țară ești într-un raport oarecare cu toți oamenii (cu ăla ești certat, cu ălălalt ești prieten, cu al treilea ești văr, al lu’ Pătru are să-ți dea niște bani etc.). La oraș nu se raportează nimeni la tine în nici un fel, iar asta te jignește, te micșorează ca om (în ochii tăi, că-n ochii altora oricum nu exiști). Ce se întâmplă când cineva de la oraș se duce într-un oraș mare? La fel se-ntâmplă, exact la fel: orășeanul „mic” are senzația că e tratat cu dispreț de locuitorii orașului mare (să zicem, Cluj). Când clujeanul merge în capitală (București sau Budapesta, depinde de limba lui maternă), trăiește aceeași „tragedie bufă”, rămâne convins că bucureștenii/budapestanii se țin cu nasul pe sus și se-ntoarce acasă ferm hotărât să nu mai aibă de-a face cu ei.
Ceea ce vreau să spun este că toate impresiile astea sunt false: nici budapestanii, nici praghezii, belgrădenii, bucureștenii sau sofioții nu au vreo clipă senzația că trăiesc în capitala lumii, ci doar că trăiesc într-un oraș mare (senzație obiectiv corectă, la scara Europei de Est). Pentru un bucureștean obișnuit, capitala lumii poate fi New York, Bruxelles, Berlin sau Paris (da, ăsta-s eu), dar în nici un caz Bucureștiul. Eram foarte convins că așa gândește oricine locuiește într-o capitală imposibilă („Viața e în altă parte”), dar la Moscova am constatat cât de mult mă înșelam. Moscoviții chiar trăiesc în Capitala Lumii, cel puțin după propria lor părere, și modul în care se poartă cu alții nu poate fi înțeles fără asta: „milă” este cel mai edulcorat termen care-mi vine acum în minte. Sigur, există și indiferența de care ziceam mai sus, și încă în doze colosale, dar odată stabilit primul contact, am rămas foarte mirat (stupefiat?) de această milă din vocile interlocutorilor: A, nu locuiești aici, nu ești expat din Moscova? A, turist? Ei, îți place ce vezi? N-ai mai văzut așa ceva, nu? De unde zici că vii tu? A, da, am auzit, sărăcie mare, țigani, violență, cerșetori, mămăligă, nu-i așa?
Știți cum e: când dai peste un tâmpit, îți zici: „Incredibil cât ghinion am, numai eu puteam să dau peste un asemenea tâmpit!”, la al doilea tâmpit încep să apară primele semne de întrebare, de la al treilea intri în disonanță cognitivă (cum se zice acum, pe vremea mea se zicea „Girafa nu există”), iar după ce pierzi numărătoarea tâmpiților te apuci să-ți confecționezi o explicație rațională. N-aș fi reușit fără ajutorul basarabenilor și al parizienilor. Primii mi-au explicat, fără vreo urmă de ironie (dincolo de Prut nu se prea folosește așa ceva), că eu, fiind „țâgan”, trebuie să mulțumesc Domnului pentru norocul de-a vizita Moscova (carevasăzică, basarabenii noștri, cu care ne tot câcâim să ne înfrățim și să pod de flori, se simt mai moscoviți decât înșiși moscoviții), iar cei din urmă au compătimit la suferința mea, întocmai ca Zița: „Țară de sălbatici! De unde cred ăștia că venim?!”.
(va urma)
