Se știe încă din cele mai vechi vremuri că omul e un animal social, care are nevoie de reguli, de ordine și disciplină socială. Asta, ca să știe pe ce lume trăiește și să nu și-o ia prea mult în cap. De aici pînă la dictatură ori teroare nu a fost decît un pas, în numele binelui general. Ei, dragii moșului, dar asta e politică, nu-i așa? O fi, dar, cum tot din vechime știm că omul e un animal politic, nu e greu să ne imaginăm că nimic nu a scăpat politizării. Nici arta. Mai ales arta, unde ambițiile și invidiile declanșează în fiecare zi ori o cruciadă, ori un jihad. Forma instituțională în artă e canonul. În forma asta sînt prinse, ca într-un insectar, personalități de tot soiul. Cum au ajuns acolo (adică în admirația generală, în adorația cadrelor didactice și a politicienilor) e greu de spus. Adică ar fi de povestit cel puțin o mie și una de nopți. Și nu ne interesează. Am explicat pe scurt la început: nevoia de ordine, de jaloane, ambiția și încremenirea în proiect. Lucruri omenești.
Ceea ce v-aș propune azi e să cumpănim cum se schimbă nu numai valorile de-a lungul timpului, dar cum se modifică și gustul publicului. Că una fără alta nu se poate. Cum se face că o glorie incontestabilă dispare de pe firmament ca și cum nu ar fi existat vreodată și, iar, cum se face că un necunoscut, de care lumea rîdea pînă mai ieri, strălucește de parcă ar avea șapte vieți în pieptu-i de aramă. Uneori, schimbarea e partinică. Vine un șef și scutură copacul. După care agață de ramuri tot soiul de poame. Așa au apărut în literatură A. Toma, Neculuță și compania. Alteori, e revoluție. Vin tinerii Păunescu, Breban, Nichita și curăță locul. Unde e partidul? Mătură prin curte și, cînd se întoarce, focul arde în sobă, iar în oală clocotesc vechile glorii. Pe scurt, cam așa trec generațiile cînd în fruntea bucatelor e un partid unic, un dictator, un ciufut atotputernic. Doar că pățaniile astea sînt exterioare. Partidele n-au putut niciodată să-și impună favoriții mai mult de un deceniu. Dar ce se întîmplă cînd un alt soi de autoritate, una din interiorul breslei, își încordează mușchiul? Ei, de aici încolo, lucrurile se complică. Publicul nu mai știe cu siguranță, cum știa odinioară, că Victor Tulbure e omul proptit de sus. La 1900, marii dascăli ai literaturii naționale decretau că urmașul sigur al lui Eminescu era Panait Cerna. Ce să vezi? Publicul, școalele și școlerii îl buchiseau cu încîntare și îl strîngeau la pieptul virtual ca pe o comoară. Ce ciudățenie! O sută de ani mai tîrziu, cred că nici măcar profii de română nu mai știu cine a fost și ce a scris Panaitul. Țin minte ce mai buchiseam în liceu Al. Philippide (soarele ca un cucui verzui crescut pe fruntea nimănui). Cult, înalt, filosofic, profund… Azi, uitat. Nu i-am mai întîlnit numele nici măcar în studii de epocă. Da’ cîte celebrități pompate nu a lăsat publicul la intrare… Degeaba au insistat marii critici, că cîr, că mîr. Publicul, proptit pe picioarele din spate, ca un catîr, se încăpățînează să bage la index atîta profunzime, atîta efort… Că-ți vine să și rîzi.
Ce se poate înțelege din tot acest haos e o chestie mai veche: timpul face alegerile. Timpul decide. Etc. De-ți vine să crezi că timpul duce cu el niște piticuți care umblă cu cheițe fermecate și cu burghie meșteșugite să schimbe gustul public. Și te întrebi, la urma urmei: are vreun rost să-ți mai „placă“ ceva, de vreme ce totul e atît de relativ? Că crezi, că nu crezi, că citești, că nu citești, o cabală, o coaliție, o societate secretă are grijă să aranjeze lucrurile. Tu, admiratorul, nu contezi.
Așa o fi? Am niște îndoieli. În toate cazurile pomenite mai sus, au existat cu siguranță și contemporani care s-au potrivit la gust cu posteritatea. Din mulțimea de da și de nu, unele au rezistat în timp. Eu cred că există inși, poate lipsiți de notorietate, lipsiți de putere decizională (deci lipsiți și de partipri), lipsiți de ambiții, care au o privire clară asupra prezentului (nu e prezentul cel care ne încurcă și viitorul – cel care ne bagă în cofă?). Am întîlnit de multe ori, în discuții informale, aprecieri simple, clare, la obiect, lipsite de emfază, care au rezistat în timp. Erau, în general, ale meseriașilor. Ei știau cu ce se mănîncă arta. Pe ei nu-i păcălești așa ușor. Din zece cuvinte, din zece linii, din zece note, pot spune fără să se screamă: „Ăsta, da, ăsta, nu“. Și de puține ori s-au înșelat, oricît de poleit și cu turnulețe ar fi fost obiectul din fața lor. Eu cred că, în zeama mare cu valori, direcții, concepte și kitsch-uri, nu e o fatalitate să așteptăm decizia timpului. Sigur, Shakespeare a trebuit să aștepte un secol și jumătate pînă să fie redescoperit, dar să nu uităm că înmormîntarea lui a fost decisă politic, ideologic, estetic. Se pare ce aceia care i-au cîntat prohodul nu prea știau cum se ține sapa literară în mînă. La fel și azi. Din zgomotul de fond admirativ și negaționist al prezentului, eu sînt foarte-foarte atent la vocile care înțeleg partitura, înainte de a avea păreri.
Arta e greu, da’ nici chiar într-atît.