Parcă ieri a fost. La începutul mandatului din 2004, senatoarea Anca Constantinescu se rățoia la colegii din opoziție: „Ciocu’ mic la ei, nu la noi, că acu’ sîntem noi la putere!“. Ce să vezi? De unde timpul părea nemăsurat și puterea, pe viață – iată că douăzeci de ani au trecut ca nouri scurți pe șesuri. Și tot așa. La instalare, cei mai mulți aleși se comportă ca cuconu Drăgan: „Mare bucurie în casa dumnealui, căci slujbulița i-a fost cam bunicică, de mult era aprins de patriotism ca să o dobîndească. Lumea zice că, cînd s-a pus în această pîinișoară și s-a dus acasă, ar fi intrat cu un aer foarte greu și îngîmfat și semăna, povestea ăluia, că ar fi zis: «Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, ușă!»“. Brusc, toată lumea e a lor și nimic nu pare să îi tulbure. Dar, așa cum v-am spus, lucrurile nu stau pe loc și – drace! – vine și ora despărțirii de post. Sau a reînnoirii. Sau a revenirii. Alegerile de anul acesta au dovedit că totul e posibil: să învingi sistemul, să folosești sistemul, să îl fentezi. Exemple aveți destule.
Dar nu despre asta va fi vorba mai jos. Ci despre Cenușăreasa bugetului. Fostul nostru coleg Cornel Ivanciuc scrie simplu și clar: „O parte din electoratul care i-a dat voturile îl invită pe îndatoratul cîștigător al celui de al doilea mandat de primar general să-și aducă aminte că, în afară de fonduri alocate pentru pasaje, termoficare, canalizare, poluare, trafic, gunoi, grădinițe, dezinsecție, asfalt, deratizare, stîrpirea mafiei imobiliare sau curățenie, Capitala are nevoie ca de apă caldă de un buget consolidat pentru cultură“. Sau: „Explică-mi și mie, Nicușor Dan, cînd a fost cultura o prioritate pentru tine? Atunci cînd ai numit-o pe Liliana Fedorca Toderiuc directorul Direcției Cultură-Învățămînt și consilierul tău personal? Lămurește-mă, te rog, ce competențe în managementul cultural poate să aibă cineva care a absolvit matematicile și Academia Națională de Informații și ale cărei singure experiențe profesionale sînt catedra de profesor la o școală generală și postul de inspector școlar?“. Mă tem că are mai multă dreptate decît crede.
Iată ce scria Cristina Modreanu în 2021: „Mi-am petrecut ziua de ieri urmărind online audierile pentru buget ale instituțiilor de spectacole din subordinea PMB și, deși mă ocup de teatru de peste 25 de ani, abia ascultîndu-i pe toți directorii chemați la consultări, unul după altul, de dimineața și pînă la 8 seara, am avut panorama completă a ruinei fizice […] a infrastructurii culturale a Capitalei. Întrebarea cu care primarul general Nicușor Dan începea discuția cu fiecare nou director, despre starea imobiliară a fiecăruia, a dezvăluit situații mai mult decît complexe, aproape toate teatrele bucureștene funcționînd fragmentar în mai multe clădiri, majoritatea într-o stare deplorabilă, cu depozite separate, pentru care se plătesc chirii imense, care afectează grav bugetul general. La extreme se află Teatrul Mic care are trei sedii de la PMB dintre care două inutilizabile, al treilea folosit la o treime din capacitate și un al patrulea închiriat de la o persoană privată pentru 12.000 euro/lună! Directorul Gelu Colceag s-a remarcat spectaculos prin declarația sinceră cum că ar închide și sala folosită la o treime din capacitate (sala tradițională a Teatrului Mic din strada Constantin Mille, 16), fiindcă mai mult se pierd bani jucînd acolo. Ar fi fost mai simplu poate să ceară închiderea teatrului, care pierde în acest moment mult mai mulți bani decît orice alt teatru din București…“. S-a schimbat ceva în bine? Au trecut trei ani.
Dar cel mai dur a fost Vlad Logigan: „Săriți-mi în cap, dar eu mă rog la ceruri să nu iasă Nicușor din nou. Patru ani de bugete tăiate consecutiv. Lacăt pe cultură. Reconsolidare la Teatrul Mic în Mille 16? Nu. Deși a fost PNRR. S-a ratat. La început de mandat au venit cu de ce nu stau actorii opt ore la teatru dacă iau salarii? Pentru că eu lucrez și acasă, și cînd merg cu autobuzul, și cînd fac curat. Imaginez, gîndesc, creez. Am tot vrut să tac postarea asta, dar vreau să spun ce simt. Ieri am «lucrat» de la 10 la 10 seara. Duminică. Repetiții și spectacol de trei ore. Noi în week-end lucrăm. La noi lunea e liberă. Care nici aia nu e liberă, se repetă Anna Karenina toată ziua azi. Sigur că o fac cu drag, asta mi-am ales să fac în viață, îmi place enorm, dar răspund acum la întrebarea de acum patru ani, de ce nu stau actorii opt ore la teatru zilnic. Pe cine să votez? Habar n-am! Treaba voastră, nu știu. Dar mă rog să nu mai fie încă patru ani cu Nicu că mi-e că la următoarea premieră mi-or cere să vin cu cămașa de acasă“. Mă tem că oamenii ăștia au dreptate. Și că Nichita Stănescu avea, demult tare, aceeași dreptate: Matematica s-o fi scriind cu cifre / Dar poezia nu se scrie cu cuvinte.
Ce vreau să spun cu asta? Că printre cei care l-au votat sînt mulți oameni pe care Nicușor Dan i-a cam urgisit. I-a tratat ca pe niște Dorei de la cooperativa „Avîntul Prăbușirea“. Și cu toate astea i-au acordat încă o dată, cu chiu, cu vai, votul lor. Ca și subsemnatul, în ciuda tuturor nefăcutelor. N-am găsit altul mai bun. Pînă și Burduja, în faimoasa lui carte gratis, avea un capitolaș dedicat culturii. Oi fi votat greșit? Oi fi fost orb (prin Gaza)?
Nu știu. Dar mi-ar plăcea să știu.