În mare, subscriu la cele spuse (practic, scuipate) de Peter Travers de la Rolling Stone. Damn you, Oscars! Să nu nominalizezi rafinatul Drive la categoriile cel mai bun film și cel mai bun actor (Ryan Gosling), preferînd un excrement emoțional ca Extremely Loud & Incredibly Close și interpretarea etnică a lui Damián Bichir din A Better Life. Să mergi pe mîna (neagră, dacă mă-nțelegeți) a Violei Davis, la categoria cea mai bună actriță, în dauna Tildei Swinton, senzațională (dar blondă!) în We Need to Talk About Kevin.
Să scoți total din ecuație un foarte valabil film independent pe nume Take Shelter (c-un Michael Shannon de povestit nepoților), optînd pentru o balegă melodramatică (War Horse) și o pizza hawaiană (The Descendants). Să-i ignori c-o seninătate frizînd Alzheimerul pe Kirsten Dunst (Melancholia), Charlize Theron (Young Adults) și Michael Fassbender (Shame), doar pentru că de Marilyn Monroe și Margareth Thatcher a auzit toată lumea, iar Brad Pitt are bunul simț să nu-și arate penisul în Moneyball (sorry, Michael!).
Trebuie să fii diliman, aerian sau perfect inept ca să faci toate astea. Și totuși, Academia Americană de Film – această conspirație a creierelor obosite, spălate și formolizate în zeama odioasă a political correctness-ului – le-a bifat pe toate. După ediția de anul trecut, în care a triumfat cel mai convențional film imaginabil la acest nivel (The King’s Speech), credeam că mai rău nu se poate. M-am înșelat subestimîndu-i pe americani. Știind că nu prea are filme nici anul ăsta, Academia a mizat, ca de obicei cînd tehnica e superioară conținutului, pe spectacol.
Au performat Billy Cristal (a noua oară în smoking-ul de prezentator al show-ului), Cirque du Soleil, Kermit și Miss Piggy din balcon și, pe scenă, actorii care decernau premiile. Ale căror speech-uri erau uneori deghizate în scenete funny scrise parcă de un Ben Stiller foarte logoreic, vorbind la telefon cu-n Adam Sandler foarte fumat. Trebuie să recunosc că n-a ieșit tocmai rău. La ora aia, oricum nu era altceva de văzut.
Enervantă a fost, tot ca de obicei, consecvența cu care membrii Academiei s-au străduit să nu ne ofere nici o surpriză notabilă, cu excepția celei de la categoria “Best Performance by an Actress in a Leading Role”. Aș fi pariat toți banii ăia despre care vorbește Cartianu pe Viola Davis, dar Meryl Streep (care face ce știe ea mai bine în The Iron Lady, un film care habar n-are ce vrea de la el) a reușit cumva să triumfe în fața tuturor discriminărilor pozitive pe care s-a clădit America secolului XXI. Altminteri, The Artist a infirmat, previzibil, toate glumele pe care le fac americanii în filme despre francezi, cîștigînd trei Oscaruri mari (cel mai bun film, cea mai bună regie – Michel Hazanavicius, cel mai bun rol principal masculin – Jean Dujardin). Dac-ar fi existat categoria “Best Suporting Dog”, cîștiga și Uggie.
Opțiunea pentru această nostalgică găselniță cinematografică e fericită în context, dacă te gîndești la ceea ce părea, la un moment dat, challenger-ul principal: The Descendants. O dramoletă de un banal sinistru, despre care mulți critici americani pe care am început să-i privesc cu multă circumspecție susțin că e “impecabilă”. Dar în ciuda valurilor enorme pe care The Artist le făcuse deja la BAFTA și în general, cred că e destul de clar, pentru unii dintre noi, care este cel mai bun film de pe lista Oscarurilor din 2012: Tinker Tailor Soldier Spy (Tomas Alfredson, 2011), nominalizat la secțiunea “Best Performance by an Actor in a Leading Role” – un Gary Oldman impecabil, ca de obicei. La fel de clar fiind și faptul că, în alte circumstanțe politice și într-o neverosimilă lume perfectă, Melancholia lui von Trier ar fi fost nominalizată în locul Copacului cu dinozauri propus de Malick.
Altminteri, americanii –un popor socialmente complex, dar foarte unit la ocazii festive –sînt fără îndoială mulțumiți de rezultate. Americanii octogenari (și gay) salută faptul că, în sfîrșit, Cristopher Plummer (82 de ani) a cîștigat primul Oscar din carieră, pentru rolul secundar din Beginners. Evreii americani pun 100 de dolari deoparte în cinstea lui Woody Allen, premiat cu Oscar pentru scenariu original (Midnight in Paris). Afro-americanii dau muzica mai tare în mașinile lor mari, afirmative, celebrînd-o pe Octavia Spencer (The Help), cea mai bună actriță într-un rol secundar.
În fine, puținii iranieni cu cetățenie americană care n-au fost încă acuzați de terorism sărbătoresc, în felul lor discret, victoria lui Asghar Farhadi la categoria “Cel mai bun film străin” (A Separation). Îndrăznesc să cred că toată lumea e mulțumită, întrucît ăsta e scopul implicit al Oscarurilor. Pînă și Tom Cruise era încîntat de sine, deși misiunea lui de a-și schimba imaginea teribil de șifonată pe canapeaua lui Oprah s-a dovedit imposibilă: a fost invitat să înmîneze statueta pentru cel mai bun film. În locul francezilor făceam scandal. Ce naiba, un artist mai acătării nu găseau producătorii în ditai sala? Pun pariu că Spielberg ardea gazul în public, așteptînd să i se dea ceva interesant de făcut.
Lista completă a premiilor și nominalizaților: