Ziua din titlu marchează îndeobşte sfîrşitul verii calendaristice. Dar îmi imaginez că pentru norvegieni (un popor civilizat şi aseptic, cum le place burghezilor pedanţi, dar impracticabil din punct de vedere meteorologic) e o dată cu semnificaţii mult mai adînci. Practic, e ultima zi de introspecţie solară, după care începe, inevitabil, depresia de toamnă-iarnă – un sezon foarte solicitant atît pentru psihic, cît şi pentru oase.
E multă melancolie atmosferic-climaterică în filmul lui Joachim Trier (un văr îndepărtat al danezului Lars), un studiu de personaj de o impecabilă sobrietate stilistică, ce narează o zi din viaţa unui dependent de droguri. Dar e şi mult existenţialism francez în această melancolie austeră, de proporţii scandinave, şi poate ar fi fost just ca Sartre, Camus şi chiar Cioran să fie trecuţi pe generic, în calitate de co-scenarişti. Perfect logic, Oslo. 31 August* a avut premiera la Cannes, în 2011, în cadrul secţiunii Un Certain Regard, acolo unde există un public teoretic avizat pentru teme grave şi presante, care fac din om neom şi din regizor – filosof.
Bănuiesc că tînărul regizor norvegian n-a specificat, cu liniuţe, în caietul său de regie, că, după schizofrenia lui Anders Breivik şi Melancholia lui Von Trier, trebuie să ne vorbească despre fragilitatea proverbială a fiinţei umane, despre iminenţa neantului şi incapacitatea raţiunii de a ne scoate din tot acest rahat implacabil. Aş zice însă că-n subtext exact asta i-a ieşit. Şi norocul lui Joachim Trier e că are o doză apreciabilă de umor (negru) şi suficientă experienţă cinematografică pentru a reda convingător complexitatea deconcertantă a unui asemenea personaj (personificat, cu minimum de mijloace şi maximum de efect, de către multilateral-talentatul Anders Danielsen Lie – omul e actor, muzician şi, la bază, medic). Altminteri, i-aş fi mulţumit frumos pentru efort & bibliografie şi-aş fi ieşit din sală după primele zece minute de univers interior.
Anders (personajul interpretat de Anders actorul) provine dintr-un mediu onorabil, intelectual, a cărui criză de 30 de ani îmbracă forma radicală, postmodernă a depresiei – tema centrală şi în Reprise, primul lungmetraj al lui Joachim Trier. E un tip complicat, care trăieşte periculos, pe muchia unei contradictorii relaţii love-hate faţă de sine şi umanitate. Părăseşte clinica de dezintoxicare unde-şi tratează dependenţa de stupefiantele pe baza cărora-şi clădise o reputaţie de animal party în Oslo, pentru a susţine un interviu de angajare la o revistă de cultură. Dar profită de prilej pentru a-şi vizita foştii tovarăşi de trip, care, spre deosebire de el, s-au putut adapta (sau măcar se pot preface c-au făcut-o) la constrîngerile deprimante ale unei vieţi normale. Vă invit să descoperiţi singuri soluţia mîntuitoare a lui Anders şi, eventual, învăţăturile existenţialiste de dincolo de genericul de final al filmului care a cîştigat, anul acesta, marele premiu la TIFF. Sînt nişte concluzii practice care mi-e teamă că se referă mai mult la droguri decît la existenţa propriu-zisă.
* Norvegia, 2011. Regia: Joachim Trier. Cu: Anders Danielsen Lie, Hans Olav Brenner.
Dacă doriţi să recomand
1) Gosford Park (SUA-Marea Britanie-Italia-Germania, 2001; regia: Robert Altman). La TVR Cultural – duminică, 8 iulie, ora 22,10. Menajere, valeţi, bucătărese, o contesă, un erou din primul război mondial, un producător american de filme, un conac în dulcele stil englezesc. Cine-i criminalul? Contează prea puţin, cîtă vreme regizorul e Altman.
2) Blue Velvet / Catifeaua albastră (SUA, 1986; regia: David Lynch). La TV 1000 – sîmbătă, 7 iulie, ora 23. Un film clasic ca psihanaliza. Lynch îşi face de cap, în stilu-i consacrat, care ne scuteşte de orice diagnostic, propunînd un story dement, cu perversiuni sexuale şi narative, cu o violenţă care frizează nonşalant patologicul şi cu personaje bizare, care vorbesc în egală măsură despre America anilor ’80 şi spitalele de nebuni în general.
3) Empire of the Sun / Imperiul Soarelui (SUA, 1987; regia: Steven Spilberg). La TCM – vineri, 6 iulie, ora 22. O poveste de dimensiuni aproape epice despre supravieţuire şi adaptare la condiţiile vitrege de trai, plasată strategic pe fondul invaziei japoneze în Shanghai. Instructivă, dacă vrei să vezi cum arăta Christian Bale cînd era copil şi cît de mult te maturizează un lagăr de concentrare serios, cum se făceau odată.