Am mai povestit despre acest islandez care scrie sub pseudonim, în afară de romane, piese de teatru, versuri, și texte pentru cîntecele unei celebrități islandeze de care n-am auzit. Vina mea, firește. Oricum, un text al lui Sjón a fost nominalizat la Oscar, nu muzica pentru care l-a inventat. Sjón scrie concis și își descoperă sau își imaginează personajele într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat al Islandei. În secolul al XVII-lea, Din pîntecul balenei; în secolul al XIX-lea, Vulpea albastră și, în primele decade ale secolului 20, romanul despre care scriu acum. Cum s-ar zice, tipul se apropie pas cu pas de secolul 21.
Sjón are ceva din primii romantici care-și căutau inspirația în trecut, numai că, spre deosebire de ei, trecutul pe care-l cercetează islandezul nu îți provoacă reverii, ci mai degrabă coșmaruri. Trebuie să fii un adolescent masochist ca să-ți dorești să trăiești printre personajele lui Sjón. Mánasteinn viețuiește, mai exact supraviețuiește, în timpul gripei spaniole, care a decimat populația Islandei. Romanul e scris în 2013, așa că nu-l putem bănui pe autor că ar fi fost împins de la spate de pandemia de azi, care i-a făcut pe cei de la revista Time să declare anul 2020 cel mai rău ever, adică de cînd se știe omenirea. Nu știu pe ce se bizuie cei de la Time, însă chestia asta cu „acum e mai rău ca niciodată“ e placa pe care o pune omenirea încă de pe vremea Vechiului Testament, cînd Iahve i-a adus la exasperare pe egipteni cu cele zece urgii pe care le-a pus pe spinarea lor.
Din documentarea lui Sjón despre faptele gripei spaniole în Islanda, reiese că la Reykjavik epidemia a pustiit orașul, i-a istovit pe fabricanții de coșciuge, a dus la închiderea prăvăliilor și a cinematografelor – spații închise, de mare risc, cum am zice azi –, a rărit medicii și asistenții lor, care oricum erau puțini. În schimb, pe categorii de vîrstă, persoanele cele mai rezistente la gripă au fost băbuțele uitate de moarte pe pămînt, care-și ajutau rubedeniile și prietenii să nu moară de foame sau fără să-i vadă medicul care constata că au gripă și cam atît.
Mánasteinn e un adolescent orfan și sărac – nu se putea altfel! –, pe care-l crește o străbunică. Pentru a avea bani de cheltuială, M. a devenit un soi de cocotă masculină care oferă servicii sexuale bărbaților, deși are alte înclinații. E îndrăgostit de o tipă care are o motocicletă Indian și un tată agent norocos la bursă. Autorul de hîrtie al romanului înregistrează faptele cu răceala ochiului omniprezent al lui Big Brother. Nici urmă aici de lirismul frenetic din precedentele romane ale lui Sjón. În schimb, ochiul care urmărește faptele vede enorm și simte monstruos, ca personajul lui Caragiale din Grand Hotel Victoria Română, însă în cu totul alt regim termic. Mi s-a părut cam pus cu mîna primul episod al poveștii, în care puștiul execută o felație pe bani, în timp ce trage cu urechea după zgomotul unei motociclete, care e tocmai Indian-ul fetei de care e îndrăgostit. O fi mică Islanda locuibilă, dar coincidența asta mi s-a părut forțată. Astfel încît păcatul și iubirea să se întîlnească chiar din primele patru pagini ale romanului.
Sjón stăpînește bine tehnica relatării reci a unor întîmplări fierbinți, dar nu e nici primul, nici ultimul care o întrebuințează. Episoadele cele mai izbutite ale romanului sînt cele în care islandezul se ocupă de viața măruntă a orașului, în timpul epidemiei, cu tușe apăsate, sigure.
Dacă aveți de ales între Mánasteinn. Băiatul care…, Din pîntecul balenei și Vulpea albastră, romanul cu epidemia mai poate să aștepte.
Sjón, Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată, traducere de Ovio Olaru, Editura Polirom, 2020.