Patrick s-a prăbușit la pămînt într-o nenorocită zi de luni, la închiderea ediției print a ziarului. E o zi pe care a urît-o și pe care a iubit-o în cei mai mulți ani ai vieții lui, ziua cînd trebuia să-și predea textele, ziua în care se se striga în redacție, se înjura și se rîdea în hohote.
A fost cel mai tînăr jurnalist din istoria revistelor Cațavencu. A venit în redacție la 14 ani și, cu scurte întreruperi, a stat pînă acum cîțiva ani. A fost reporter, jurnalist de investigație, autor de interviu, editorialist, a făcut umor la nivelul de sus al grupului, a condus redacția. Dar, înainte de toate, a fost un talent nativ, rar și irepetabil.
Vocația lui cea mare, chiar înainte de satiră și jurnalism, a fost sinuciderea. Patrick a început procesul de autoextincție la o vîrstă fragedă. Nu avea 20 de ani cînd a început să trăiască periculos, la limita lăzii de bere și a nopților nedormite, coborînd în abisul tutunului (ca noi toți) și al obsesiei pentru textul perfect. A urmat un model – al colegilor mai mari – pe care l-a egalat repede – și la ritmul intoxicației și al abilității de a face umor.
A murit înainte de a-și scrie cărțile de literatură, fiindcă jurnalismul și deriva existențială i-au tot amînat acest vis. Așa că opera lui rămîne doar în memoria scurtă a tiparului, rătăcind o vreme pe internet. Dar aventura lui umană rămîne vie, agățată de spiritul anilor de atunci, anii tinereții noastre, cînd ne luptam între noi pentru un cuvînt, o idee, o țigară, o propoziție șlefuită la nesfîrșit.
S-a pus cîndva, acum douăzeci de ani, un pariu în redacție: cine moare primul? „Patrick”, a zis o jurnalistă americană, venită să ne învețe cum să vindem publicitate, îngrozită de halul în care se fuma și se bea, cu tînărul de 21 de ani, înalt și palid, conducînd banchetul. Noi am făcut alt clasament și, pînă astă seară, n-a existat un rezultat clar. Toți eram vii. Mi-l imaginez acum pe Patrick rîzînd de propria moarte, zicînd: „Am cîștigat pariul”.