Mai veneau la Junimea și unii care nu voiau decît să se producă. Accidentalii! Se programau, citeau, apoi, adio! Unii dintre ei erau primiți atît de prost, că aveau de ce să nu mai calce pe acolo. Dacă autorul care citea era vreo studentă romanțioasă, nu era deloc plăcut s-o desființezi. Hanibal Stănciulescu le elogia ironic pe tipele care scriau poezii. Folosea metoda scorpionului. Începea ditirambic și la sfîrșit plasa o înțepătură fără leac. Versuri memorabile pentru „oracolele“ elevelor de liceu. Sau stîngăciile acestor poezii sînt dovada unei purități care nu s-a lăsat atinsă de viciul lecturii. Profesorul Crohmălniceanu, care văzuse și auzise multe la viața lui, spunea despre autorii naivi că, dacă au vreun pic de chemare, scriu în continuare și că răutățile noastre s-ar putea să le dea pinteni. Cît despre operațiunea „descurajării“, era de părere că, din cînd în cînd, și asta trebuie făcută, dar cu delicatețe. Poți da un verdict categoric, prin care să-i spui autorului că, dacă vrea să persevereze, e cazul să părăsească direcția în care a apucat-o.
Dar și dacă autorul era un bărbat care ne citea texte proaste și care n-avea aproape nici o legătură cu literatura, Croh proceda pedagogic. Îi explica tipului că nu tot ceea ce scriem cu intenții literare – folosea totdeauna pluralul consolării – devine automat literatură. Și că exprimarea sinceră pe care o invocau unii dintre împricinați nu e o garanție a valorii. Mai complicat era cu simulanții, cum le spunea Iova, care mai citiseră cîte ceva și care maimuțăreau cîte un clasic interbelic sau pe Nichita Stănescu. Ăștia nu erau în stare să priceapă de ce nu făceau nici o scofală imitîndu-l pe Arghezi sau „nichitizînd“ la marginea plagiatului.
Celebrul tenor care ne dezvăluise „comoara lui de cuvinte“ pe care o agonisise în momentele cînd trebuia să-și menajeze vocea, dar cînd simțea că aripa inspirației stăruia asupra lui, încît trebuia să-i dea curs, s-a tot inflamat auzind comentariile cenacliștilor. La un moment dat, tenorul s-a ridicat de pe scaun, și-a adunat manuscrisele dactilografiate din fața celor care le citeau și ne-a spus că auzise destule inepții din partea unor închipuiți care n-aveau habar de profunzimile artei. Cînd să iasă, ușa grea nu l-a lăsat s-o trîntească. Așa că a tunat: „Insensibililor!“.
Altul, student la Litere și nepotul unui regizor de film, cînd s-a lămurit că nu ne plac schițele lui umoristice, ne-a întrebat paraponisit dacă am citit Pompierul și opera – Ion Băieșu avea și destule momente proaste, Pompierul și opera era unul dintre ele! Cînd unul dintre noi l-a luat peste picior pe discipolul lui Băieșu, ăstuia i-a sărit țandăra. „Băieșu e un titan al prozei umoristice!“ După care a pronosticat: „Citiți-vă voi între voi! Pe mine o să mă citească poporul!“. Nepotul regizorului n-a perseverat. Poporul n-a avut prilejul să-l citească.