Ce o să vă spun eu aici se întâmpla prin anii ’80, când cincinalele erau în floare și „Cântarea României“ îi cânta numai pe Nicolae – Geniul Carpaților și pe Elena – Savanta de renume mondial. Apăruse în ziarul România liberă un articol pe prima pagină, cu o fotografie mare în care se vedea un tractor ce trăgea după el un mare plug, iar în urma atelajului era un stol de pescăruși care profitau de lucrările agricole într-un ecosistem utopic. Era despre tovărășia pelicanilor cu tractoarele, ne aflam în plină isterie a asanării Deltei și transformarea ei în polder agricol, un vis pe care Ceaușescu îl rumega la cabana lui de la Uzlina, după care se suia în elicopter și survola Delta cu alți tovarăși care îi explicau cum, în locul ghiolurilor și canalelor, tractoarele și combinele vor face agricultură. Tocmai asta titra articolul de pe prima pagină, că tractoarele vor coexista în Deltă cu pelicanii într-un marș glorios al agriculturii socialiste și al Epocii de Aur în care vremurile noi vor construi omul nou, biruitor asupra naturii. Văzută de la nivelul lintiței și nuferilor, situația era cu totul alta, și vă spun asta ca unul care în acea vreme, puști de la București fiind, evada în fiecare vacanță în Deltă ca un adevărat Robinson Crusoe. Iulie, două săptămâni în Paradis. Descopeream canal după canal, ghiol după ghiol, fără GPS, fără sateliți, doar cu o hartă relativă și cu o busolă.
Era aventură, trăiam ascunși în grinduri, pentru că nu era permis campatul și pescuitul altundeva decât prin vatra satelor deltaice, chiar dacă Delta urma să fie desecată și transformată în agricultură. Așa că, după ce închiriam o lotcă din Mila 23, lăsând buletinul la lipovean și 100 de lei pe zi chirie pentru barcă, adică vreo 1.400 de lei pentru două săptămâni, asta însemnând aproape un salariu lunar de proletar debutant, vâsleam două-trei ore până la locul unde așezam cortul. Căutam un loc ferit, pe acolo pe unde abia dacă treceau la rame două-trei lotci pescărești pe săptămână, pe atunci doar Miliția și Partidul având motoare la barcă. În apă aveam un întreg tratat de ihtiologie, în aer și în stufăriș un alt tratat ornitologic și în jur o întreagă arhitectură vegetală, de la papură la stuf, de la nuferi la stânjenei de baltă, de la sălcii la plopi argintii. Pescuiam, descopeream ghioluri, totul într-un fundal dominat de dealurile Beștepe, profilate pe un cer albastru, iar sentimentul pe care îl aveam ăsta era, că în jurul nostru Raiul Deltei era nemărginit. Numai că acel cer albastru vedea ceea ce noi nu vedeam și nici harta mincinoasă nu ne spunea, că peste trei ghioluri și două canale era grindul Stipoc și după el începea Câmpul Chiliei, iar norul de praf ridicat de tractoare din țărâna uscată, impregnată cu otravă de destufizare, nu lăsa loc de speranță.
Acolo unde noi ne imaginam continuarea Paradisului, mângâiat alb de aripile pelicanilor și egretelor, tăvălugul comunist al agriculturii alungase deja Delta din Deltă, transformând peste o mie de ghioluri, japșe și canale în arătură. Iar pentru Ceaușescu, vizita de lucru în Deltă însemna în primul rând un zbor cu elicopterul de la cabana lui de la Uzlina la Chilia Veche pentru a inspecta cum crește porumbul peste stafia bălții mai înalt decât Terente călare. Și știți ce însemna asta? Elena Ceaușescu ura țânțarii, așa că elicopterele stropeau cu insecticid în zonele pe care activiștii de partid și mahării comuniști de la Tulcea anticipau că va fi vizita de lucru. De pildă, în zona Văcar – Fortuna – Băclănești ar fi trebuit să vină alaiul de nave cu tovarășul pentru a contempla apa ce nu va mai fi, așa că un elicopter a început să arunce insecticid peste întreaga zonă, peste lacuri și canale, peste grinduri și plauri, peste păsări. Și, evident, peste noi și peste cortul ascuns printre sălcii. Iar de la un pescar din Milă am aflat că e bine să stăm cuminți, să nu ieșim cu barca pentru că era oprită circulația pe canale și ghioluri, în vederea sosirii Tovarășului în zonă. Deci nu era oprită doar circulația pe bulevardele Bucureștiului când Ceaușescu se frăsuia de la un șantier în altul, era oprită chiar și în Deltă. Panimaieși?
Am stat o zi fără să ieșim la pescuit, eu și amicul cu care ajunsesem în Deltă, însă a doua zi am riscat, văzând că nu se întâmplă nimic, așa că am dat o tură prin Băclănești după știucă, iar pe la sfârșitul zilei am ieșit spre canalul Războinița pentru a ne întoarce la cort. Numai că la capătul canalului am dat de o navă destul mare, albă, îi zicea Labanul, țin minte și acum, care aproape că bloca ieșirea spre Șontea. Dați un Google Maps și o să vedeți că eram în inima Deltei, departe de sate și orașe, așa că această navă trebuia să fie ceva important, probabil ceva legat de Ceaușescu și de organele de control în zonă. Am încercat să trecem discret pe lângă navă, dar un tip masiv, în costum și cravată, cu părul alb, a apărut pe punte și a strigat către noi, făcându-ne semn să ne apropiem. O băgaserăm pe mânecă, vă spun sincer, știam că era oprită circulația cu bărcile în zonă, inclusiv a localnicilor. Omul, cu un aer de stăpân al locului, ne-a făcut semn să urcăm pe navă, ceea ce am și făcut ca și cum mergeam la zidul de execuție. Ajunseserăm pe punte, tipul în costum ne-a poftit să ne așezăm la masă, iar în scurt timp și-a făcut apariția un ospătar cu șervet alb pe mână, aducând o sticlă de Murfatlar și apă minerală rece. Ni s-a turnat în pahare, noi ne simțeam ca și cum asta ar fi fost ultima dorință, un șpriț rece pe Războinița, după care urma să fim legați la ochi.
Am aflat că Tovarășul contramandase vizita de lucru și plecase de la Uzlina spre Neptun, iar omul de pe Labanul aflat în misiune – probabil, un mahăr securist județean – se relaxa în lipsă de altceva. Vă dați seama cum era să bei șpriț rece după o partidă de știucărit în Băclănești, tu care stăteai ascuns cu cortul în grind și care timp de două săptămâni beai apă din ghioluri cu capacul de la cutia de lingurițe pentru știucă? Vă spun eu că era suprarealist, mai ales că eram la masă cu un securist care ne-ar fi putut și trimite pachet la Tulcea la anchetă. „Ce căutați voi în calea Tovarășului? În ce scop?“, ar fi trebuit să fie întrebările la care să răspundem, cel puțin în mințile noastre, dar nu a urmat nimic din toate astea. În schimb, când mulțumeam pentru tratație și ne pregăteam să coborâm de pe navă, omul s-a oprit la balustrada lustruită regulamentar a navei și ne-a zis, privind de la înălțimea punții spre Băclănești, acolo unde soarele portocaliu începea să se scufunde în nemărginirea stufului: „Vedeți voi toate astea? În curând nu vor mai fi“ – și a oftat adânc. Noi am rămas muți, știam despre ce era vorba, despre desecare, despre agricultură, aveam în minte articolul cu pelicani și tractoare din România liberă. Era provocare? Încerca să vadă dacă punem botul și devenim disidenți de Războinița? Am tăcut, așa cum o făcea orice român fără stofă de erou în acele timpuri. Apoi, după o liniște destul de lungă, mahărul a revenit la realitate: „Dar ăsta este mersul lumii, nimic nu este etern, nici măcar balta“, și-a încheiat el cu voce tare meditarea.
Un an mai târziu am ajuns la Chilia, acolo unde am văzut tractoarele și uscăciunea digurilor de dincolo de Băclănești, un neant agricol brăzdat de drumuri prăfoase, străbătute de camioane. Eu mă urcasem la „Ia-mă, nene“ într-un astfel de camion, să ajung la Stipoc și de acolo la Mila 23. Am oprit la un moment dat în mijlocul câmpului să ne deșertăm vezicile după atâta hurducătură și o sticlă de bere. Am intrat un metru, doi în porumbul înalt căutând intimitatea și am constatat că brusc începea stuful. L-am întrebat pe camionagiu, așa, prin porumb, ce se întâmplă și mi-a spus franc, încheindu-se la șliț: „De acolo, de sus, din elicopter, nu poți deosebi stuful de porumb. Iar când vine Tovarășul în vizită, nu intră mai adânc în porumbiște, dincolo de primul rând, ca să pipăie știuleții. În baltă stuful e rege, băiete, nu porumbul“. Într-adevăr, nimic nu era etern, nici balta, nici Ceaușescu și nici tovarășa lui, care la alți doi ani distanță au sfârșit împușcați precum doi câini hoinari în fața plutonului de execuție la Târgoviște, departe de țânțari, tractoare și pelicani.