Rareori am scris, aici, la persoana unu singular. E plină presa (net-ul, nu mai zic) de ego-uri hipergonflate. Prefer să-mi păstrez persoana singulară pentru alte contexte, pentru jurnalul intim, destinat posterității. Aici, la rubrică, am tot scris la persoana I plural. Nu-i „pluralul Majestății”. E pen’ că mă consider, încă, reprezentantul mai multor colegi microbiști, care m-au ales să îndeplinesc această ingrată și plăcută misiune redacțională încă din secolul trecut. Mai scriu cu „noi” în loc de „eu” și pen’ că preiau și transmit diverse chestii venite din partea amicilor cu care împărtășesc bucuria și amarul fotbalului. Băi, dar acum chiar că nu mă mai pot abține! Am luat-o personal. Stați să vă povestesc fraților, ce pățirăm – eu și televizoru’ mio –, după „Joia Neagră a fotbalului românesc”.
Să mai zici că nu există coincidențe stranii… Deci, joia trecută, mă trezesc cu un gust sălciu, după eliminarea oștii de strînsură a lui Rădoi, la Olimpiadă. Apelez, cu veșnică speranță, la credinciosul meu slujitor, televizorul. Și, împreună, încă de la ora 16 (el – livrîndu-mi imagini, eu – de pe canapea), am trăit drama națională, întinsă, de la Erevan, cu Șahtior Karagandy, și pînă la Craiova, cu FC Laci. Am ajuns sub Kazahstan și Albania. Nasol. Măcar conaționalii de la Sepsi OSK au jucat demn, nimic de reproșat. Doar că, din păcate, au fost și ei eliminați… Trist, am adormit doar spre dimineață, cît să văd că echipajul 8+1 iese pe ultimul loc în finala olimpică. Orice ar fi, fetele astea rămîn niște tipe grozave.
Ei, și a doua zi, vineri, după cîteva ore de somn chinuit, apelez iarăși la televizor, din reflex. Ecranul era complet negru (scuze, nu-i nici o conotație rasistă). O fi umblat pisica la telecomandă? Am tot verificat, nu umblase. Pur și simplu, credinciosul meu televizor – mai smart ca mine – a arborat ecranul negru, după Joia Neagră. Negru-negru. Negru de supărare. În semn de doliu național? Nu-ș’ ce să zic, necunoscute sînt căile tehnologiei… Deși îi mai pîlpîie firav o luminiță roșie (semn că mai e alimentat, totuși, cu energie), televizorul meu a ales să se retragă din activitatea competițională, într-un moment simbolic.
Niște oameni pătimași (îi înțeleg perfect) își sparg televizoarele sau le aruncă pe fereastră. Eu (asta, desigur, ține și de o deformație profesională) mi-am exprimat mai ponderat trăirile – dezamăgirea, tristețea, exasperarea, furia… În schimb, televizorul meu, inteligent, a reușit să-mi citească gîndurile. Decît să-l las eu pe el, a preferat să mă lase el pe mine.
Și uite așa, măi, vericilor, n-apucai să văd nici un meci din ultima etapă a Ligii. Am încercat să-mi alin durerea cu radio – Muzical sau Cultural, nu-s chiar rele. Merg și astea, da’ nu se compară… Recunosc, mi-au lipsit (destul de mult) discuțiile de la TV, acolo unde oamenii cu demnitate și chiar preocupați de fotbalul țărișoarei ridică îndreptățiți problema: măcar acum, în udul în care am ajuns, se mai poate face ceva? Ce-i de făcut? Care este (dacă o mai fi) soluția? Întrebările sînt pertinente, subscriu 100%. Mai tre’ să se coacă și răspunsurile.
Eu, unul, am găsit o soluție preliminară și paleativă, chiar dacă suferința rămîne: am vorbit cu cel mai bun prieten și mi-a promis că, săptămîna asta, mă ajută să-mi instalez un alt televizor. Altu’ la rînd! Hai, fraților, că nu ne lăsăm noi chiar atît de ușor!… Hai România!