Pentru a înţelege patima scrumbiei trebuie să dai o fugă pe Sf. Gheorghe. Aşa am fost eu, parând un vilegiaturist intrat în sevraj cu gândul la migraţia scrumbiilor proaspete, care îşi depun icrele mai repede decât şi-au propus, nu undeva sus, pe la Porţile de Fier, ci mult mai jos, pe la Murighiol, pe un grătar încins. Cu strălucirea metalică de scrumbie în ochi, cu ceva gălbează de lămâie în obraji şi un aer uşor prăjit şi misterios de dependent care caută dealer-ul de peşte, am luat la rând aşezările, de la Nufărul la Dunavăţul de Jos. Nu am ales întâmplător această perioadă, deoarece în Rezervaţie, şi aiurea pe Dunăre, legiuitorul a dat scrumbiei o cruţare de zece zile, pentru a o lăsa să urce spre locurile de reproducere.
Dacă până acum Sf. Gheorghe era presărat cu bărci de pescuit care întindeau plasele la lumina zilei, cu autorizaţie şi mai ales fără, scurta prohibiţie la scrumbie a schimbat puţin lucrurile: băieţii ies la produs mai pe întuneric, să nu bată la ochi. Nu se ştie exact câte scrumbii mai ajung în cherhanale, cert este că punctele de vânzare cele mai probabile sunt buticurile, cârciumile şi mini-market-urile comunale, acolo unde patronii au cheag, bărci şi băieţi care lucrează pentru ei. Funcţionează însă şi iniţiativa familială, cu vânzare în bătătura gospodăriei defavorizate. Regula de bază, pentru a primi un răspuns afirmativ la întrebarea „Are cineva scrumbie de vânzare?“, este să ai recomandare de la un fiu al Deltei. Ceva de genul nea Butelchin din Victoria care te cunoaşte şi care dă o sfoară în ţară până prin Băltenii de Jos. Într-o jumătate de oră, după ce şi-a folosit o fărâmă din minutele în reţea cu un dealer de scrumbie, te trimite la el. Te duci, baţi în poarta strâmbă, cioplită din lemn de salcie, şi îi zici că te-a trimis nea cutare. El te întreabă cam cât ai vrea, tu zici vreo cinci kile, el se scarpină în cap a lehamite (vorba aia, dacă ştia, pentru cinci kile nici nu se dădea jos din pat) şi zice să stai. După câteva minute eşti deţinătorul unui calup congelat de scrumbie proaspătă, evaluată cu un cântar cu kilograme negociabile şi ceva scris în rusă pe scală. „Auziţi…“, zice Ivan, blondul înalt şi slab ca o prăjină, „n-o luaţi pe şosea, că mai fac ăştia controale. Luaţi-o pe malul Dunării, nu e drumul aşa prost. Să nu vă găsească în portbagaj cu scrumbie acu’ în prohibiţie, că e deranj mare. Pe mine m-au prins pe Dunăre alaltăieri la pescuit şi mi-au confiscat sculele, barca şi mi-au dat şi amendă. Cred că îmi fac şi dosar.“ N-au judecătorii tulceni NUP-uri cât peşte şi icre le pot da Ivan şi colegii lui! Aşa că peste rezervaţia păstorită de noul guvernator – săru’ mâna, doamnă Bîscă! –, chiar şi în plină prohibiţie, pluteşte fumul cu miros de scrumbie perpelită pe grătar. Impactul negativ asupra mediului se poate deja monitoriza pe străzile prăfoase de la Nufărul sau Victoria: zeci de pisici gravide au fătat prematur din cauza poftelor şi destui câini pitici de Dobrogea s-au tăvălit prin curţi datorită ulcerelor perforate. Mai că-ţi vine să înţelegi eterna dilemă a ARBDD: cu ce să se ocupe mai întîi, cu salvarea faunei ori cu braconajul?