Petru Cercel purta cercel în ureche şi, dacă e să luăm în serios reputaţia lui de homosexual, purta, pesemne, şi în buric. Fiu al lui Pătraşcu cel Bun, un domn a cărui poreclă izvora din numărul mic de boieri decapitaţi, Petru avea o fire blîndă, melancolică, înclinată spre tandreţe, mîngîiere, oftat şi – ce s-o mai lungim? – geamăt. Era de o frumuseţe nemaiîntîlnită. Henric al III-lea al Franţei l-a întîlnit la un bal şi l-a inclus imediat în trupa lui de favoriţi.
Henric purta şi el cercel, ba se spune că purta şi desuuri roz, aşa că Petru a avut dese ocazii să-i intre pe sub piele şi, la rîndul lui, să-l primească pe sub pielea sa. Contactele franco-române au fost atunci mai frecvente ca oricînd, iar din relaţia pasională a celor două naţiuni s-a născut o carieră politică moartă prematur. În august 1583, ca urmare a pilelor occidentale, a şpăgii, dar şi a promisiunii că va achita din datoria lui Mihnea al II-lea, Înalta Poartă îi dă voie lui Petru Cercel să-şi aşeze renumitul său fund pe tronul Valahiei. Nu a fost o mişcare rea. Un domn care cunoştea civilizaţia europeană în cele mai intime aspecte ale ei nu avea cum să strice. Întîi şi întîi, Petru Cercel a mutat capitala ţării de la Curtea de Argeş la Tîrgovişte, adică dintr-un cătun într-un sat, din care şi-a propus să facă o Florenţă de chirpici vopsită în culori renascentiste. Au fost aduşi constructori nemţi, arhitecţi italieni, artişti francezi. Noul palat domnesc se înălţa văzînd cu ochii, dar nu mai repede ca noile datorii. Cînd creditorii l-au lăsat fără bani, Petru Cercel s-a văzut nevoit să apeleze la singura sursă de finanţare fără dobîndă şi fără returnare: birul. Ţărănimea s-a trezit jupuită, iar cei cîţiva boieri care s-au opus, decapitaţi. Ca un făcut, sultanul i-a amintit de tranşele neplătite din angajamentul financiar. Cu toată frumuseţea lui şi cu toate cele cinci limbi vorbite, Petru Cercel n-a avut ce face şi s-a lăsat alungat de pe tron, în 1585. Istoricii i-au căutat cadavrul pe la toate curţile Europei, fără să le treacă prin cap că el le zîmbeşte – un pic strîmb, din cauza laţului prea strîns – de pe fundul răcoritorului Bosfor.