Într-o bună dimineață, cuplul de vis Nick și Amy Dunne s-au trezit că trebuie să aniverseze cinci ani de căsnicie. Așa că el a plecat în bar să bea, iar ea a rămas acasă. Nu pentru mult timp. Întors în domiciliul conjugal pe care a ajuns să-l urască, omul descoperă o masă făcută terci și o nevastă lipsă. Mai mult, poliția descoperă și niște urme de sînge proastăt șters, destul de zdravene cît să indice o crimă. Să mai adăugăm, între secvențe, și scene bine drămuite în care dispăruta se plînge jurnalului că soțul și stăpînul ei o urăște, o lovește și s-ar putea s-o omucidă în cele din urmă.
Jurnal care este descoperit parțial ars într-un alt loc decît domiciliul conjugal, atîta cît să impună niște întrebări. De tipul „Cum de și-a permis nenorocitul s-o termine definitiv?” sau „Băi, dacă omul a avut timp să curețe bucătăria lună, nu e cam prea convenabil că n-a fost în stare să distrugă un amărît de jurnal?” Aici e pe alese, în funcție de inteligența privitorului.
În orice caz, filmul curge elegant, toarnă detalii peste detalii, aduce în cadru o amantă mai tînără, încearcă, pe cît posibil, să împingă totuși privitorul în tabăra care urlă deja cu spume la gură „Toți bărbații e porci criminali!”
Dacă v-a convins, felicitări cineastului. Dacă nu, citiți în continuare, pentru că urmează găleata de SPOILER. Ați bănuit bine: jurnalul, sîngele, răpirea, toate sînt o făcătură, pusă la cale de nevasta supărată că 1) el i-a înșelat încrederea, 2) el i-a înșelat așteptările și 3) adăugați ce motiv mai vreți, pentru că o cetățeancă dornică să-și vadă bărbatul condamnat la pedeapsa capitală sigur se sfătuiește cu schizofrenia și paranoia.
Deși nițel previzibil, twist-ul e simpatic și practic, împinge voinicește povestea mai departe. Ba chiar o complică, mai cu scăpări ale eroinei, mai cu sclipiri ale eroinului, în fine, ia spectatorul de mînă și îl ține cu degetele în priză, dornic să afle cum va ieși în decor caruselul ăsta cu nebuni de legat.
Ei bine, 120 din cele 149 m-au convins că Gone Girl e un thriller bun, că Hollywood-ul nu e obligat prin contract să face filme idioate și că, în general, nu mai e nevoie să tai capre negre în pivniță în cadrul unui ritual voodoo menit să reîncarneze spiritul lui Hitchcock în trupul unui boschetar pe care l-am răpit acum două săptămîni. Din păcate, filmul mai are 29 de minute, așa că va trebui să comand un nou set de cuțite. După două ore pendulînd între decent și bun, scenarista (și autoarea cărții după care este făcut filmul), plictisită de atîta excelență, ia o găleată cu esență de politician și varsă tot în finalul filmului. Dintr-un film cu secvențe calculate la milimetru pe scara logicii, Gone Girl devine genul de tîmpfest de care s-ar jena orice film pentru casnice din Kîrgîstan. E genul de final odios de prost, care sfidează orice normă de rațional, orice set de reguli stabilit anterior și care omoară tot efortul de pînă atunci. De fapt, nu-l omoară. Îl violează și după aia îl omoară. După care îi dă foc. Și îl îngroapă. Și revine cu o lopată și prezervative, pentru că nu l-a violat destul.
Personal, vă recomand să priviți ecranul pînă înainte de final. Și, cînd vine fatidica jumătate de oră, pretextați ceva, orice, și fugiți. Mintea umană e capabilă să vină cu un deznodămînt infinit mai bun.
Gone Girl. R: David Fincher. Cu: Ben Affleck, Rosamund Pike