John Carter e un fel de veteran al Războiului Civil (gîndiţi-vă, de pildă, la John Wayne în The Searchers). Ca orice american care a tras tare, tipul vrea să se umple, finalmente, de bani. Şi susţine că a descoperit o peşteră burduşită cu aur, păzită de un păianjen uriaş (pesemne vărul lui Shelob, tarantula pe steroizi din Lord of the Rings). Logic, ţăranii din saloon cred că dementul s-a ţăcănit suplimentar, în urma contactului cu indienii apaşi. Dar peştera lui Ali Baba se dovedeşte a fi, de fapt, un portal à la Stargate, iar stalagmitele de aur devin o chestie pe undeva acceptabilă în economia deja suspectă a poveştii.
Curînd, fostul erou al Confederaţiei se trezeşte cu mecla-n ţărînă, într-un deşert de neam prost, despre care aflăm mai tîrziu că e planeta Marte (Barsoom pe limba creaturilor conlocuitoare). Aici, Carter descoperă că Wesley Snipes mînca rahat în White Men Can’t Jump şi că el, unul, e capabil de nişte salturi colosale, exact ca-n Prince of Persia (jocul). Apoi îi cunoaşte pe localnici: nişte malaci verzi cu patru mîini şi nişte cîrlige faciale teleportate din Predators. În ciuda aparenţelor belicoase, feeling-ul general e mai degrabă lejer, multicultural, ca-n Star Wars, deşi plecasem de la intransigentul The Treasure of the Sierra Madre.
Firesc, Carter pică pe Marte la fix, în mijlocul unui război cu varii ramificaţii politice/metafizice, cum îi stă bine americanului menit să încline balanţa în favoarea binelui. Şi începe prin a salva de la moarte o prinţesă ultra-umană (gen Leia, dar foarte Xena), care cade literalmente dintr-o navă de luptă dotată cu tunuri cu plasmă şi – nu exagerez – nişte palete de bambus. Înclin să cred că e vorba de exact aceeaşi tehnologie spaţial-ecologistă din Avatar. Mai departe, story-ul curge, inconsistent şi lacunar, în aceeaşi direcţie globalizantă, respectînd imperativele politice ale anilor 2000 şi demagogia hollywoodiană din ultimii 70 de ani. Bonus: nişte ouă dolofane eclozează tulburător, ca-n primul Alien.
Filmul are semantica frustă a unei verze à la Cluj şi nu se-ncurcă în detalii. Nu-i cere să-ţi explice care-i diferenţa dintre un „thark“ şi un „thern“ sau cum e posibil ca un caftangiu de la 1868 să sesizeze – nu glumesc – mecanica paradoxală a universurilor paralele. Ridicolul (ironic) al situaţiei e că romanul care stă la baza acestui epic fail* programat să fie un blockbuster de proporţii cosmice a fost publicat în 1912! Deci înainte de naşterea tuturor temelor şi motivelor regurgitate, c-o frenezie suspectă, de regizorul Andrew Stanton (WALL-E). Cît despre planeta în sine, vai de mama ei, nu e nici măcar roşie.
* John Carter (SUA, 2012); regia: Andrew Stanton. Cu (nu întîmplător): Taylor Kitsch.
Dacă doriţi să recomand
1) Undeva, cîndva în Vest / C’era una volta il West (Italia – SUA, 1968; regia: Sergio Leone). La Cinemax 2 – sîmbătă, 24 martie, ora 21. Capodopera western-ului spaghetti se remarca printr-o reţetă genial de simplă: Charles Bronson e bunul, Henry Fonda e răul, iar Claudia Cardinale e cît se poate de sexy pentru anul de graţie 1968. Urîtul apare tangenţial şi moare printre primii, fiind interpretat de Jack Elam, sosia lui Mircea Albulescu. Fiţi atenţi la muscă şi sprîncene.
2) L-am servit pe regele Angliei / Obsluhoval… (Cehia – Slovacia, 2006; regia: Jiri Menzel). La TVR Cultural – vineri, 23 martie, ora 22,15. După o pauză de 12 ani (exceptînd „scurtul“ din Ten Minutes Older: The Cello), Jiri Menzel se întoarce c-o poveste comică, tandră, narată inteligent despre un chelner din Praga care dă cu mucii-n fasolea cu ciolan căsătorindu-se c-o profesoară de sport nazistă.
3) Francesca (România, 2009; regia: Bobby Păunescu). La HBO – luni, 26 martie, ora 0,45. E cu Monica Bîrlădeanu, ce să vă zic mai mult?