Pe scurt, m-a mîncat undeva. Îmi recunosc mîncărimea și mi-o asum. Prin urmare, miercuri mă bronzam la telefon, mormăind mereu și mereu aceeași mantră neizbăvitoare: „Bună ziua, aveți o cameră liberă? Nu, cotețul cîinelui nu e acceptabil dacă n-are aer condiționat, mulțumesc!”.
Deci n-avem cazare. Sau, mă rog, am avea, deși tariful mi-ar da de înțeles că închiriez toată vila pe următoarele trei reîncarnări și nu o cameră pentru două nopți. Dar să presupunem că n-avem. Nu-i nimic, avem cort. Și năravuri vechi, de pe vremea cînd știam să-l montez cu ochii închiși pentru că 1) îl montam la 12 noaptea și 2) dacă îi țineam deschiși vedeam două corturi.
Drumul spre mare. Spre marea așteptare.
A durat două ore să aproape ies din București, plus o oră bonus într-o intersecție semaforizată. Semaforizată, deci dirijată de un organ. Nu vă explic cum a reușit băiatul ăsta să încurce pe toată lumea. Nu pot să explic. Pot doar să presupun că e frate bun cu tipul care-a stricat o bilă de fier și a pierdut-o pe cealaltă. Și că în timpul liber ține discursuri inspiraționale. Pentru că pe mine m-a inspirat. Pînă la el nu mai înjurasem pe nimeni de Enescu, Celibidache și Karajan.
Dar gata, a trecut. Dă-i talpă pe autostradă, pardon, printre gropile din autostradă. Și pune-te din nou la coadă. Luați o benzinărie la întîmplare și întrebați-vă de ce una din cozi e mai lungă și mai plină de cetățeni nervoși. Răspunsul e mereu „Taxa de pod!”, urmat de termeni simfonici. Cam tot ăia pe care i-am trîntit și eu după Enescu și Celibidache. Povestea se mișcă greu, așa că-mi permit să-l întreb pe ultimul venit: „De ce aici?”. „Simplu, ca să nu mai stau la coadă la Fetești!” Felicitări, boss, ai păcălit sistemul. Hai, că în juma’ de oră ajungi la casă.
Știu, teoretic se poate plăti și via SMS. Practic, taxa de pod nu e o tîmpenie care ar trebui scoasă în decor, pentru că deja plătesc gropile din asfaltul prost cu acciza, supraacciza și rovinieta. Asta dacă – sigur – nu mi-a scăpat vreuna.
Am ajuns la mare,
pe vremea cînd seara dormea sforăind de vreo cîteva ore. Unde campăm? În Vamă? Hai să nu. Pe plajă ar merge doar dacă veneam cu mașina timpului, iar în curțile cetățenilor am aceleași șanse să-mi taie cortul un salvator al Vămii ca și pe cîmp. Deci nu. Hai în 2 Mai, că e mai aproape. Pe vremuri (demult, tare demult, acum vreo patru ani) era o plajă decentă în capătul dintre Vamă. De fapt, chiar două, fiecare dotată cu terasă.
Cobor încet pe panta cu parfum de autostradă (dar măcar astea sînt gropi cinstite). Mda, revin la alea două bile de fier. O terasă s-a pierdut în bălării, iar cealaltă s-a stricat. Una din plaje mai are loc de campare doar dacă nu te deranjează să dormi cu capul pe niște valuri. Sau să deschizi cortul dis-de-dimineață pentru că refluxul are nevoie la pișu. Deci nu.
Și cealaltă? Pare aproape goală. Semn bun. Asta, evident, dacă uiți că e vineri seară și că, acum niște ani, aceeași plajă se aglomera de la amiază. De fapt, nu aceeași plajă. Pentru că asta nu e plajă. E un strat înșelător de nisip sub care zace slipul de aramă în care românul are șapte vieți, dragostea de țară care e tare precum cremenea, zece legiuni de capete de piatră, niște pogoane de tundră înghețată și multe alte chestii care mi-au îndoit ancora pe care încercam s-o bat cu un cataroi de neam prost. Chestie pe care n-o mai pățisem de cînd am încercat să campez pe Autobahn. Nu întrebați. Important era că plaja oferea calitate germană.
Cu puțin noroc (și ceva căutări pe net) am descoperit că există și un camping. Mai mult, l-am descoperit și în realitate. Hmm, nu e rău. Adică nisipul e chiar nisip. Și cetățenii angajați au lanterne de neam prost, la lumina cărora am montat rapid. Surpriză plăcută. Aia neplăcută a venit a doua zi, sub forma tarifelor. „20 de lei.” OK, nu e mult. „Nuuuu, 20 de lei de persoană.” Deci 40. Mda, mai puneam 30 și, dacă sunam din foarte mult timp, găseam cazare decentă. „Dacă mai puneai 20 găseai cazare, că și cortul costa 10 lei pe zi.” Ce, mă? Persoanele separat, cortul separat? Ce, cortul e elev/student sau pensionar, să plătească la jumate? Dacă dormeam ca boschetarul pe plajă mă costa mai puțin? Sau plăteam și boschetul 10 lei?
A doua zi soarele dogorea,
marea fremăta plină de alge ca o ciorbă de dregere, iar plaja se întindea nemiloasă, plină de umbreluțele alea idioate de stuf. N-am înțeles niciodată rostul lor. Dacă pui un cîrn sub ele, poți să faci grătar pe jumătate din nasul lui. Am încercat o baie. După primele două minute am decis că un duș e mai bun. Unul cu apă caldă, pentru care mai trebuia să plătesc încă 10 lei. Deci cu apă rece să fie.
Pe la prînz, deja eram ferm convins: merită. Merită să strîng cortul, să pun buletinul la îndemînă și, după vreo trei tentative eșuate, să nimeresc drumul prost de țară care m-a dus la o plajă puțin cunoscută. Fără turiști, fără terase, fără taxe ridicole și fără ciorbă în loc de mare. Unde? La cîțiva kilometri de vamă. De vama bulgărească.