Suntem o societate cu nervii făcuți praștie. Ne calificăm la Euro și unii, nu puțini, sunt scârbiți de comentariul lui Grădinescu de pe Prima TV. N-au putut să treacă peste acest moment, le-a umbrit bucuria unei calificări. Probabil că asta e una dintre concluziile acestor ani care a ieșit la suprafață prin calificarea la Euro 2024: ne-am obișnuit clevetitori și meschini, defetiști, defecți incurabili. Nu ne deranjează, nu credeam să ne placă. Dar se pare că ne e confortabilă – are și meschinăria avantajele ei, are lipsa de speranță un anumit confort.
Aproape că mi-a fost milă de comentatori – și pentru că, da, sunt slabi și antipatici, dar chiar și ei au dreptul să se bucure așa cum simt. Sunt slabi, dar se bucură sincer și poate că merită să se bucure după ani de tristețe fotbalistică.
Mă uitam, cam în aceleași coordonate, la cei care spuneau: „Dom’le, sunt unii care ar trebui să-și ceară scuze lui Pușcaș“. Wow, de ce? Dacă ne-am calificat, asta nu înseamnă că Pușcaș a devenit brusc un mare atacant. Nu, e un atacant mediocru, un băiat bun, pe alocuri figurant, care muncește, se zbate, vrea, însă îi lipsesc multe pentru a fi un atacant bun. Și să nu uităm nici asta: fotbalul este ce este – o adevărată religie – tocmai pentru că e pasional și, fiind pasional, e nedrept de multe ori. Doar pasiunea și nedreptatea pot produce atâția bani.