Ar trebui, înainte de a continua, să-mi avertizez cititorul că toate lucrurile pe care le descriu de atîta vreme sînt reale. Ele au fost scrise și semnate, sub titlul „O răfuială prostească”. Și nimeni din redacție nu s-a obosit să verifice dacă e ceva, ceva adevărat sau moral în articolul respectiv. Iată, există acolo un „dujman” nenumit, dar care (dau cuvîntul autorelui) se manifestă cam așa:
În fine, un al treilea, un trist frecventator de arhive, reciclator de poncife despre clasici, s-a trezit demonul contestației globale: nimic din ce produce literatura română a momentului nu merită decât un bobârnac și-o expediere promptă în recyclebin-ul istoriei literare. [al treilea] e ghidat de gașca încremenită în proiect a mandarinilor de vârsta a treia, azimut Eugen Simion. La mijloc, scriitorii care-și văd de propriul scris, vindecați de iluzia că viața literară are vreo legătură cu creația, privesc apatic la acest spectacol dezagreabil, dezgustător și respingător.
Am ezitat mult în a-l identifica pe împricinatul încremenit în proiectul mandarinilor de vîrsta a treia. Aș putea să-i dau numele, pentru că l-am descoperit. E un om absolut onorabil, despre care, pînă la un recent incident, nimeni, niciodată, nu a avut vreo vorbă de ocară. Dimpotrivă, a fost un membru respectat al breslei. Numele lui e Ion Simuț și… fatalitate!, a făcut marea greșeală de a pune în discuție eficiența, valoarea și utilitatea revistelor literare finanțate de guvern, prin mijlocirea Uniunii Scriitorilor. Iată ce scria în acel articol nefericitul: …inflația, având ca efecte imediate devalorizarea, nevandabilitatea și producția pe stoc; inerțiile de sumar în structuri neinteresante, excesiv rubricate, șablonarde și neatractive; provincializarea, adică lipsa de dinamism și de orizont, urmate de autosatisfacția în grupuri din ce în ce mai restrânse; industria de amabilități, practicată și la centru cu prisosință; fragmentarea vieții literare și împărțirea în falange exclusiviste și ireconciliabile, aparent marginale și neimportante, dar cu potențial agresiv și destabilizator.
Uimitor, revoltător și inacceptabil, cuvintele lui Simuț pun degetul pe rană. Pentru că așa și este. Nimeni nu mai citește revistele literare, poate doar autorii publicați, dar, mai grav, nici una nu are o direcție, o doctrină sau o aplecare către realitatea literară. Diagnosticul e exact și neplăcut. Doar că pune în discuție o chestiune tare neplăcută pentru cei care își extrag, din acele publicații pe care nu le citește nimeni, salarii și drepturi de autor, așa cum înfăptuiește neabătultemperamentalul autor de jigniri și invective.
Bine, bine, da’ ce caută venerabilul Eugen Simion în ciorba asta? Simplu. Pentru că nu i-a ieșit porcăria cu Dindelegan, infatigabilul nostru articler a simțit nevoia să-i mai tragă o copită celui care nu i-a dat premiul Academiei. În definitiv, la ce altceva folosesc articolele plătite de stat, dacă nu împroșcăm cu căcat?