Și a venit sinistra dată de 25, ultima zi cînd Guvernul, prin brațul armat care luptă cu corupția chelnerilor și a buticarilor, le dă dreptul cetățenilor să depună declarația 200 fără să-i amendeze. Cum nu sînt taximetrist și, după cum explicam în numărul trecut, epoca dischetei a apus discret cam odată cu dinozaurii, am decis că n-are sens să mă chinui cu depunerea digitală și m-am gîndit să trimit Guvernul… pardon, să trimit Guvernului povestea în mod clasic.
Deci am intrat hotărît în clădirea Poștei
și am ieșit la fel de hotărît după cîteva secunde. Era plină ochi, iar comparația asta rezistă doar dacă vorbim de ochii celebrului Argus, prins într-un proces de clonare industrială. Moși, moșuleți, băbuțe și alte persoane de vîrsta a treia spre a patra năclăiau singurele două ghișee dotate cu funcționar, spre disperarea omului dornic să depună rapid și să plece spre zările serviciului. Da, ajunsesem să-mi doresc să merg la serviciu. Era atît de sinistru…
Între noi fie vorba, dacă-l prind pe nenorocitul care a pus afișul cu „Înmormîntări gratis!” în geamul oficiului poștal și i-a momit înăuntru pe bieții oameni (pentru că altă explicație pentru infuzia de pensionari n-am găsit), îi rup picioarele.
Dar nu-i nimic, mai am un oficiu poștal în drum.
E liber, gol pușcă, dornic. Mă cheamă înăuntru. „Vino, lovește-mă cu pliciul, pardon, cu plicul, plătește-mă, fă-mă să mă simt util!” N-am intrat. Întîi, pentru că nu mă las agățat de orice clădire bagaboantă. În plus, era închisă elegant, cu un lanț pe care și rugina era jenată să se afle. Probabil că avea vreo subtilă legătură cu anunțul chior „Oficiu Poștal Sa Desfințat” dintr-un colț de geam.
Ultima tentativă am făcut-o în Crîngași.
Hai că e bine. E gol. Mda, e gol de funcționare. Coada de cetățeni transpirați și nervoși îmi rînjește cu sudoare din toți porii. Stau. Transpir. Aștept. Ajung!
– Bună ziua, vreau să trimit două recomandate. Asta și asta!
Dușmanca din partea cealaltă a ghișeului îmi zîmbește prietenos.
– Da, dați-mi plicurile.
– Stai puțin, scumpo, te-ai zăpăcit de tot. Tu lucrezi la Poștă. Tu îmi dai plicurile. Eu îți dau banii.
– Nu, dumneavoastră îmi dați plicurile.
– Și tu îmi dai banii?
– Nu, nu mai avem plicuri.
– Nu mai aveți plicuri la poștă?
– Nu. Trebuie să mergeți să cumpărați.
– De unde? De la Poștă?
– Nu, de la librărie.
– Și timbre de unde iau? Încep să umblu pe lîngă școli și să momesc copiii cu bomboane, poate au clasoarele la ei? Mă iau la bătaie cu pedofilii locali care își văd teritoriul amenințat?
Nu mai insist asupra restului de dialog. Am pierdut o jumătate de oră pentru plicuri. Înapoi la coadă. Coadă care a crescut. Stai. Așteaptă. Fură un pix de la un cetățean (pentru că Poșta n-are nici pixuri), completează fișa pentru recomandate. Prinde din zbor nedumerirea unui cetățean care n-are ce completa.
– Nu-i nimic, domnu’, luați din alea pentru mandate.
– Nu mai aveți din alea pentru recomandate?
Nu rezist.
– Încercați la librărie!