Nu departe de lumea civilizată, chiar în mijlocul ei, pe drumul dintre Tîrgoviște și Cîmpulung Muscel, a ținut Nelu Mihalache să mă invite la el acasă. Sînt genul care, dacă nu refuză, nu ajunge la astfel de întîlniri. Un fluid misterios mă face să ratez mereu astfel de popasuri. Dar acesta este destinul meu și nu este cazul să vorbim despre el.
Putem vorbi că o poză grăitoare
a acestui reportaj poate fi cea cu un Matei Basarab, „un voievod superb”, cum îl caracteriza Nelu, și care a trecut printre aceste țarine străbune, “minunate” cîndva, în niște ani “senzaționali”. „Vom petrece absolut fenomenal.” „Am un vin formidabil, iar mielul de Paștele ăsta superb este luat de la niște ciobani unici, fenomenali.”
Astfel, lauda m-a prins în capcana sa iremediabil. Cînd lucrurile sînt astfel croite, avînd un destin de excepție, nu poți să uiți, să fugi. Te simți confortabil, în sînul lui Avram. Am ezitat mult, dar am plecat la drum de Paștele acesta către acest amic mîndru.
Mi-am amintit, șofînd pe drumurile lamentabile ale României,
mestecînd o gumă scîrboasă, văzînd de jur-împrejur niște șoferi nebuni, mi-am amintit, spun, mă trezisem după un coșmar, după ce băusem cu o seară înainte niște poșircă și privisem lung după toate ratatele lumii ăsteia aflate cu toatele între gardurile spitalului de boli de rinichi, mi-am amintit, cum spuneam, de vaga noastră întrevedere primă, un miel prim dintr-o oaie pe care nu mi-o doream în viață. Asta a fost.
Eram la mall și ne feream și unul, și celălalt să nu ne vadă cineva nimerind pisoarul. Aveam o nerăbdare, o furnicătură și o voiam liniștită suprem. Ca și el. Am rîs împreună eliberator.
Drumul nu mai avea mulți kilometri înainte
pînă la casa superbului Nelu Mihalache. Cu cît mă apropiam de el, cu atît superlativele erau prea mici. Se făcuse întuneric tiptil. Eram într-o lume absolut neagră. Becurile străzilor – nemaipomenit! – dispăruseră. Primăria absolut minunată a acestui sat de tot căcatul tăiase, pentru neplată, lumina. Am dibuit casa după indicații vechi, remarcabile. Și iată-mă în fața casei. Și o poartă senzațională îmi stătea în cale. Bat.
Bat nemaipomenit.
Bat extravagant. Nimic. Văd departe un foc. Bat super. Bat cool. Bat cel mai tare din viața mea. Bat. Bat. Super-bat. Departe se aud sirenele pompierilor. Aproape ajung pompierii. Mă întreabă. Nu știu ce să răspund. Lovesc cu baroase super-puternice super-puternica poartă.
Astfel am intrat eu la Nelu, superbul meu om. Luase foc minunata sa casă, apărată de superba lui poartă. Ce-a urmat? Un suprem Paște.
Publicat în Cațavencii nr. 18 (96), 2013