– E greu să te laşi. Io am încercat, ba m-am jurat că nu mai pun mâna pe aparat, dar nu mi-au dat pace ăştia de la Frontieră.
Sunt vorbele unui tip slăbănog ieşit la o ţigară pe malul Dunării. A „făcut“ şi embargoul la sârbi pe vremea lui Miloşevici. Astăzi americanii nu mai bombardează pe nimeni la sud de Dunăre. Aşa că oamenii de pe celălalt mal s-au adaptat, trăiesc din braconaj. Electric. De la Moldova Veche la Baziaş, călătorului i se deschide în faţa ochilor o Românie ca o carte de poveşti. Frumoasă, ireal de frumoasă. Ştiu, ştiţi şi voi, are un mare păcat: e locuită.
– Mă sunau şi ziceau: hai, bre, că avem nevoie de peşte, du-te şi dă în morţii mă-sii cu aparatul ăla, că am fost băieţi buni cu tine şi nu ţi-am făcut dosar. Bagă la saci cincizeci de kile – hai, o sută – de somn, ce-o fi, să dăm şi la şefii de la Bucureşti. Le-am zis că m-am lăsat, că am vândut aparatul. Da’ ştii cum e, când intri în horă, trebuie să joci. Cum îţi cântă Poliţia de Frontieră.
Se vede pe malul sârbesc o vilă masivă, dar elegantă. Îmi explică un zilier, care lucrează la betoniera unei pensiuni în construcţie, că a fost vila lui Miloşevici.
– Bătrânul s-o dus, i-au dat-o acum lui fii-su. Dacă trăia Nicuşor, aşa îi dădea şi lui vila din Primăverii.
Două maluri, două destine diferite, cel puţin din perspectivă americană. La ei s-a bombardat, la noi se bagă scut.
– De când au pus camerele video pe frontieră au cam dispărut braconierii electrici, zice cu năduf o doamnă, patroană de pensiune. Dar tot nu s-au liniştit, bagă plase peste tot, scot multă cegă, ceva mai mare de o palmă. Cică e populată de unguri. Ăia bagă cega, ai noştri o vând prin sate. Ce să faci cu ea? La mărimea aia nici la porci nu-i bună. Acum un an şi ceva am avut nişte pescari din Arad, din ăia sportivi, care pupă peştele şi îi dă drumul. Au văzut bărci care curentau de săreau scântei pe Dunăre. Au sunat la 112. N-a venit nimeni. Am oprit şi eu un puşti, ofiţer la Frontieră, şi i-am zis. Ştii ce a răspuns? „Mai dă-i dracului, că i-am tot prins, i-am trimis în justiţie, dar au dat şpagă la judecători. Am copii, familie. Iau eu şpaga, să nu le-o mai dea la nenorociţii ăia!“.
Clisura Dunării e graniţă UE. Astăzi nici un român nu şi-ar mai risca viaţa pentru a trece Dunărea înot la sârbi spre lumea liberă. Lumea liberă e aici. Pentru că a dat şpagă la judecători.