Nu tu radio, nu tu televizor și nici măcar amărîtele astea de gazete!Atunci ce puteau face fără toate astea zece tineri florentini – șapte tipe și trei tipi – care s-au dus la țară în autoizolare ca să scape de ciuma care le bîntuia orașul pe la 1350? Mîncau și beau, dar parcă asta nu le era de ajuns. Așa că au început să-și spună povești unii altora, ca să le treacă timpul. Acesta e pretextul Decameronului, cu cele o sută de povestiri ale sale. Cînd am citit prima oară cartea lui Boccaccio, n-am fost prea atent la prima povestire, cea în care Philomena restabilește „contextul”.
La Florența, de unde fugiseră toți cei zece, se murea pe întrecutelea. Iar boala cea fără leac se lățeaiute și fără de veste de la bolnavi la cei sănătoși, care în trei zile îngroșau numărul morților. Doftorii nu știau ce să-i facă molimei, în schimb se înmulțise numărul așa-zișilor vindecători, care-și dădeau cu părerea despre ea pe întrecutelea. Metoda verificată pentru a nu te molipsi era să părăsești orașul. Dacă aveai unde să te duci și dacă, mai ales, acolo unde te duceai te așteptau provizii de tot felul. În termeni de azi, cei zece tineri erau copii de bani gata pe care-i aștepta o proprietate de la țară cît se putea de bine înzestrată cu de-ale gurii și cu alte înlesniri ale vieții zilnice, încît n-aveau nici cel mai mic motiv să se scarpine în cap la gîndul zilei de mîine.
Te-ai gîndi la început că în poveștile pe care și le spuneau unii altora cei zece autori ad-hoce vorba despre ciumă și despre nenumăratele ei victime, care cum a pățit-o. Așa cum se întîmplă acum la știri în toată lumea. Or, în strașnica lor izolare, numai despre ciumă nu vor să povestească personajele lui Boccaccio. De teama cuvîntului care poate aduce pacostea după sine? Căci, cum scrie în Vechiul Testament, „La început a fost cuvîntul!”. Sau doar pentru că n-aveau chef să se gîndească la nenorocirile de care fugiseră? Oricum, ceea ce-i face să-și spună povești nu e numai plictiseala izolării, ci poate mai mult frica de boala aducătoare de moarte. Or, cu istorisirile astea, ei își fac un soi de microclimat de grup, care îi ajută să le tihnească izolarea și le ține în viață speranța în întoarcerea la o lume normală.
Cele mai multe dintre poveștile lor s-ar încadra azi la rubrica faptelor diverse. Istorioare de amor, adeseori ilicit, relatate pe scurt și cu umor. Întîmplări cu și desprepăcatele de tot felul ale reprezentanților puterii laice și despre cele ale intermediatorilor în sutană ai relațiilor credincioșilor cu Dumnezeu, din care reiese că Boccaccio fusese crunt dezamăgit și de autoritățile laice, și de slujitorii lui Dumnezeu în timpul epidemiei. Mai sînt apoi și ceva mai lungi povești senzaționale despre nenorocirile călătoriilor pe mare, fortuna labilis, care însă au un deznodămînt fericit.
În Decameronul, de altfel, nu se prea moare. Lumea vrea să trăiască mai fără opreliști și să rîdă fără teama că ar avea ceva de tras de pe urma rîsului.În schimb, îți dai seama că țîțînile lumii medievale s-au dovedit prea slabe pentru încercarea teribilă a epidemiei de ciumă. Asta chiar dacă autoritățile laice și-au regăsit în scurt timp puterile și obiceiurile forfecate în cartea lui Boccaccio, iar clericii n-au învățat nici ei prea multe din această neașteptată, dar lungă încercare. În rest, chiar dacă ciuma s-a tot întors în Europa – uneori de speriat, cum am zice azi–, lumea s-a deprins să trăiască și să moară împreună cu ea.
Giovanni Boccaccio, Decameronul, traducere de Eta Boeriu, în anticariate și în librării. Poate fi cumpărat și de la eMag.