Cam în douăzeci de ani, puțină lume va mai pricepe ce voi scrie mai jos. Iar eu zic că e bine, chiar dacă dispariția lumii vechi înseamnă și dispariția unei părți din istoria mea personală. Toamna, la începutul anului universitar, toți studenții, în frunte cu neliniștiții lor profesori, se încolonau, luau cu asalt trenurile și se deplasau spre cîmpiile, livezile sau podgoriile patriei, pentru a culege, cu mînuțele lor deprinse a mînuistiloul, roadele pămîntului. Nu rîdeți. Țara avea nevoie de mînă de lucru ieftină și o găsise. Elevii, studenții și soldații curățau teritoriul, la propriu.
Am făcut patru practici agricole și, odată cu vîrsta, am prins și șpilul: cum să te faci că muncești și cum să tragi ciulul în aplauzele celorlalți. Da, asta era clar în 1977, dar în 1973 nu era limpede deloc. Cînd vedeam, nene, tarlalele alea, ni se făcea rău. Munceam de dimineața pînă seara la castratul porumbului și, seara, la culcare, venea șmecherul de inginer care făcea gît. Că nu muncim, că consumăm mai mult decît producem, baliverne. Că sîntem datori. Noroc cu Silviu Angelescu, pe vremea aia asistent la folclor, căruia nu-i sufla nimeni în ciorbă. Mai întîi l-a privit cruciș pe agronomul care aduna, scădea, împărțea și ridica la putere (doar avea de a face cu filologi!). A pufnit, cum îi era obiceiul, a înșfăcat creionul și s-a pus și el pe socotit. Nu știu cum a făcut, dar lui i-a dat cu plus. Asta ar fi nimic, dar a izbutit să-i îmbîrlige pe agronom, pe magazioner și pe șeful cooperativei, că, la sfîrșit, ne-am pomenit și cu o sută de lei în contul propriu. Ho! Că n-aveam cont pe atunci! Dar aveam buzunare.
Dar nu contează munca, dacă e ceva de povestit. Cum zicea Traian T Coșovei, Munca e pentru negri și tractoare.
Plăcerea venea la sfîrșitul zilei, cîd apărea băuturica, iar fetele își punea fustele sau pantalonii evazați și încingeam o discotecă pe unde scurte. Acolo, atunci, s-au împulicat multe destine. Din dispreț au dat în iubire, iar din iubire, dramă. Cum altfel? Dar aici e și mai mult de povestit. Aveam, ce e drept, un ajutor neprecupețit: ori o gașcă de chinezi care munceau ca roboțeii, fără odihnă, ori, ajutor neprețuit, cu care am fi putut face cincinalul în trei ani și jumătate, o grupă de „studenți“ coreeni. Măi, nene, ăia băteau norma încă de la prînz. Dar nici asta nu e prea interesant. Interesant a fost abia cînd am ajuns la sortat gogoșari. Atunci am dat pentru prima dată cu nasul, direct, de principiile revoluționare ale statului socialist. Gogoșarii erau de două feluri: ăia frumoși, arătoși, roșii în obraz, pentru export („Germania“ scria pe lădițe) și restul, pentru consumul intern. Dar nici frumusețea nu era de ajuns! Ea trebuia adaptată cerințelor putredului Occident: trebuia să lustruim gogoșarii, cu cîrpițele. Să înlăturăm, manual, price urmă de colb. Și frecam, nu vă mint. Da și scuipam pe ei… știți ce frumos străluceau? La soare te puteai uita, da’ la gogoșarii noștri, ba!