Am citit cu reținere destule pagini din cel de-al doilea volum din Scrisorile* lui Dostoievski. Oricum mă contraria dinainte ceea ce știam despre slavofilia lui agitată și despre nestrămutata lui credință că maica Rusia are o misie pravoslavnică în lume. O misie care presupunea anexări de teritorii străine și la est, și la vest, ceea ce lui Dostoievski nu i se părea deloc o silnicie. Din cauza asta, scriitorul se certa în pușcărie cu polonezii trimiși ca și el în Siberia din mila țarului, deși recunoștea că aceștia erau singurii cu care rezona intelectual satisfăcător. De fapt, cu mult înainte de identificarea sindromului Stockholm, în care victima trece din convingere de partea agresorului, Dostoievski pare să fi suferit o asemenea transformare lăuntrică. Căci din participant la dezbaterile cercului lui Petrașevski, filosoful socialist, și condamnat la moarte împreună cu toți ceilalți membri ai grupului pentru conspirații împotriva țarului și apoi grațiat chiar înainte de execuția care ar fi trebuit să aibă loc în piața Semionovski din Sankt Petersburg, Dostoievski devine un edec al țarismului și un înfocat pravoslavnic. Scrisorile sale din anii 1860-1868 ni-l arată în postura de proaspăt convertit care-i detestă pe socialiști și pe narodniciști. Asta îi vine după cinci ani de pușcărie și muncă silnică în Siberia și alți cinci de serviciu militar ca soldat tot acolo.
Cînd își recapătă dreptul de a publica, Dostoievski testează apele încă din exilul siberian, cu o nuvelă și cu un roman. Amîndouă trec neobservate. În 1859, autoritățile i-au aprobat lui Dostoievski întoarcerea la Sankt Petersburg. Acolo, scriitorul revine în circuit cu Amintiri din casa morților, roman din care publică într-o revistă primele capitole, cu un succes extraordinar. Ajuns pe val, Dostoievski înființează împreună cu fratele său Mihail propria sa revistă, Vremea, în care apar celelalte capitole din Amintiri din casa morților și noul său roman, Umiliți și obidiți, cu un consistent succes la cititori, parțial și din partea criticii, care, printre elogii, îi reproșează naivitățile melodramatice din construcția textului. De altfel, din scrisorile sale aflăm că Dostoievski însuși nu era mulțumit de cum îi ieșise artistic romanul.
În scrisori, Dostoievski corespondează cu scriitorii care publică în Vremea, cu rubedeniile sale și cu prietenii pe care și i-a făcut încă din exil. Deși spune de multe ori că nu-i place să scrie scrisori, lungimea textelor și mai ales numărul lor îl contrazic. Nu numai că îi place, dar le face corespondenților săi mărturisiri amănunțite despre crizele de epilepsie de care suferă și se plînge de lipsa cronică a banilor. Cînd Vremea e interzisă de cenzură, din prostie, nu pentru vreun motiv temeinic, scriitorul și mai ales fratele său Mihail intră la datorii mari pentru noua lor revistă, Epoha, cu care dau faliment după mai puțin de un an.
Dostoievski își negociază la sînge textele cu editorii. O face pe un ton rugător, uneori de-a dreptul umil, invocînd o disperare – care pare reală –, dar de care nu pomenește în scrisorile adresate femeilor pe care le iubește mai mult sau mai puțin platonic. Dostoievski s-a întors din Siberia căsătorit cu bolnăvicioasa și isterica Maria Dimitrievna, care a ajuns să-l batjocorească din cauza crizelor lui de epilepsie, așa că nu ezită să o înșele cu Polina, o tînără scriitoare geloasă, închipuită și, spune Dostoievski, „de un nemărginit egoism”. La un an după moartea Mariei Dimitrievna, Dostoievski o cere în căsătorie pe Polina, care-l refuză. După încă un an se însoară cu Ana Grigorievna, stenografa căreia îi dictase un roman, în criză de timp.
Cînd merge în străinătate să își trateze bolile, scriitorul cade în patima jocului la ruletă, încît, deși ar trebui să se ajungă cu banii din scris, face datorii și mai mari. Ca să n-ajungă în închisoarea datornicilor, timp de patru ani Dostoievski nu mai calcă prin Rusia. Li se plînge prietenilor din cauza asta, dar și a crizelor de epilepsie care-l tot încearcă. Cu scrisul, în schimb, o duce excelent: într-o scrisoare îi povestește unui prieten Crimă și pedeapsă, un roman despre care n-ar avea nici o îndoială că va fi o mare izbîndă, iar de pe urma experiențelor păguboase la ruletă, unde își pierde banii cu regularitate, îi iese extraordinara nuvelă Jucătorul. În scrisorile în care cere bani cu împrumut sau avansuri pentru romanele la care scrie, Dostoievski se căiește pentru „acest viciu”, dar de îndată ce face rost de vreo sumă cu care ar trebui să-și plătească cheltuielile se duce la cazino, atins de „inspirație”. Marea sa victorie la ruletă va avea loc în 1871, cînd renunță să mai joace, dar despre asta aflăm dintr-o notă de subsol a traducătorului. În 1868, anul cu care se încheie epistolarul din acest volum, demonul ruletei îl chinuie pe Dostoievski, cînd nu-i stîrnește vise de îmbogățire, în timp ce datoriile și dorul de Rusia nu-l lasă să doarmă noaptea.
*F.M. Dostoievski, Scrisori II (1860-1868), traducere de Leonte Ivanov, Editura Polirom, 2026