Cînd avea chef de povești, profesorul Crohmălniceanu mă invita să-mi lungesc vizitele pe care i le făceam din cînd în cînd în apartamentul lui dintr-un bloc vechi de pe Dionisie Lupu. După ce vorbeam de una, de alta în camera unde scria, pe la 11 noaptea ne mutam în sufragerie, el pe canapea, eu pe unul dintre fotoliile din fața canapelei. Doamna sa se ducea să se culce. Noi vorbeam încet, la lumina unei veioze cu abajur gălbui. Mi-a spus întîmplări cu prietenul lui Marin Preda, despre care ar fi putut să scrie o carte întreagă. Preda îi făcea două feluri de vizite. Cele în care vorbeau despre vreo carte pe care romancierul se pregătea s-o trimită la tipar se lungeau pînă dimineața.
Croh își nota minuțios tot ceea ce observase la lectură, pe pagini și pe rînduri, astfel că discuția trecea rapid de la comentariile asupra întregului la detalii unde, după părerea criticului, Preda ar fi trebuit să mai lucreze. Criticul se pricepea și la meseria de redactor de carte. Cum se cunoșteau de mulți ani, Croh îi spunea, ca în tinerețe, pe șleau și ce nu-i plăcea din carte.
Lui Preda îi plăcea să-i spună cei care-l țuțăreau că un scriitor ca el nu greșește, dar la o adică se ducea la prietenul Moni să-i audă părerea despre manuscris. Se mai ciorovăiau pe amănunte, dar în cele din urmă Preda îi dădea dreptate, uneori după ce transpirau amîndoi de enervare. Din cînd în cînd, simțind că prietenul său era pe cale să se supere pe el, Croh îl întreba: „Marine, ne oprim aici sau mergem mai departe?!”. La care Preda îi spunea paraponisit: „Moni, recunoaște că ești chițibușar!”. Apoi continuau.
Dacă n-aș fi găsit prin casă un carnet pe care scria Croh, n-aș fi putut scrie ceea ce citiți acum. După ce mă întorceam acasă, pe jos cel mai adesea, pe la patru dimineața sau chiar mai tîrziu, încît vara se lumina de ziuă pînă ajungeam în Drumul Taberei, scriam în carnetul ăsta, pe scurt, ce-mi povestise Crohmălniceanu. Asta doar din orgoliul de a fi fost „complice” cu profesorul la poveștile lui. Și mai știind că Croh nu se întindea la povești nocturne cu alți optzeciști. Poate că-mi rezervase mie aceste povești și din cauză că o rudă de-a lui, care trăia în RFG, ne trimitea la București, după rețetele scrise de soția mea doctoriță, medicamente pentru boala mea de stomac și pentru prostata lui bolnavă, despre care Croh evita să vorbească dintr-un soi de cochetărie masculină.
Pe la 12 noaptea făceam o pauză, fiindcă Ronț, cîinele lui, îi amintea că trebuia să-l scoată la plimbare. Cînd ieșeam pe străzile unde-i plăcea cîinelui să meargă vorbeam despre Ceaușescu. Teoria lui Croh era că numai Comitetul Central l-ar fi putut da jos pe atotputernicul președinte. Dar el se îndoia că asta s-ar fi putut întîmpla.
Celălalt soi de vizite pe care i le făcea Marin Preda se întîmplau „după ce-i apărea cartea lui Marin”. Preda apărea la el acasă cu două sticle de vin roșu și cu cartea cu autograful scris de-acasă, la fel cum făcea și în tinerețe. Doar că acum nu mai venea pe neanunțate, ci dădea un telefon înainte, să se intereseze dacă nu deranjează, cu întrebarea: „Moni, ai musafiri?”. La care Croh îl întreba numai în cît timp ar fi venit.