Pacea înstăpînită peste Valahia de Matei Basarab, armonia care îi făcea pe țărani să sape ogorul în acompaniamentul dropiilor, seninătatea și liniștea înserărilor cînd ultimii bouri nedoborîți își puteau face auzit, pentru ultima oară în timpanul omenesc, mugetul – ei bine, toate astea aveau să se ducă pe apa sîmbetei din cauza lui Vasile Lupu. Într-o sîmbătă a anului 1637, acest aromân bogat, ajuns tocmai din această cauză pe tronul Moldovei, a intrat în Țara Românească însoțit de trupele căzăcești ale lui Bogdan Hmelnițki. Vasile era un intrigant strălucit, un trădător înnăscut și un uneltitor a cărui perfidie stîrnea invidia vizirilor corupți de la Stambul. Ideea de a-i lua tronul lui Matei Basarab cu aerul că întreprinde o vizită frățească la Focșani a produs extaz profesional în Fanar.
Vasile Lupu a trecut Milcovul la adăpostul unei oști căreia îi venea greu să nu se împrăștie după pradă la fiecare behăit de oaie. Arderea gospodăriilor cu tot cu proprietari avea nu numai avantajul de a te scăpa de prizonieri, dar și pe cel al iluminatului noaptea. Tătarii se pricepeau de minune să comită asemenea improvizații care, uneori, izbuteau să prăjească vitele direct în grajd. În primele zile, armata lui Vasile Lupu a înregistrat numai victorii, după cum stăteau mărturie carcasele de capră și rîgîitul trupei. Dar cînd la orizont s-a arătat Matei Basarab cu sîrbii, albanezii, grecii și turcii lui, moldovenii au rupt-o la fugă. Cazacii și tătarii au rămas pe loc, acolo fiind și înmormîntați după ce li s-au scos, pentru o nouă folosință, sulițele din corp. Rămășițele oștii lui Vasile Lupu au fost fugărite pînă la Rîmnic, aici fuga oprindu-se, fiindcă toate au fost ajunse. Domnul cotropitor a scăpat ca prin minune, datorită beznei, fiindcă ploaia torențială care s-a pornit chiar atunci a stins gospodăriile care luminau ca niște torțe.
Publicat în Cațavencii, nr. 12 (90) 2013